După atentatul la viața sa, Donald Trump a dat două semnale importante, care la prima vedere se bat cap în cap și care, în esență, indică următoarele: își va pune o mască mai puțin de speriat în următoarele trei luni (de campanie), dar o va da jos în următorii patru ani (de mandat).
Să dezvoltăm:
- Pentru a-și maximiza șansele de a câștiga alegerile, echipa Trump va integra în strategia de campanie o subită retorică unificatoare (fapt de altfel anticipat în acest spațiu editorial – vezi linkul din final). Va face apeluri-surogat la unitatea americanilor, va îndemna națiunea la respingerea divizării. Timp de trei luni, Donald Trump va poza în înțeleptul care nu fusese niciodată (până la atentat) și care nu va fi nicicând (după închiderea urnelor). Cu instinctul natural al salesman-ului pur sânge, Trump a mirosit o oportunitate de neratat, creată chiar de glonțul care l-a atins. Prin urmare, dă aceste semnale îndulcite nu din convingere și pentru termen lung, ci strict din interes personal, urmărind să atragă voturile americanilor care s-au îndepărtat de politică, pe ale nehotărâților, eventual pe ale unei fracții din numărul mare de alegători ai Partidului Democrat, care consideră că Joe Biden trebuie să se retragă. Detalii despre pirueta aceasta, enunțată chiar de către Donald Trump în primul său interviu acordat după atentat – AICI.
- Pentru a face totuși limpede faptul că Trump va rămâne Trump dacă ajunge la Casa Albă, acesta și-a ales ca însoțitor la funcția de vicepreședinte un personaj care prezintă cele două caracteristici-fanion ale candidatului republican la prezidențiale: trumpist și oportunist sadea. Trumpist, întrucât J. D. Vance se poziționează ca un apărător și promotor feroce al pozițiilor lui Donald Trump, mergând până la a susține că în locul fostului vicepreședinte Mike Pence, el s-ar fi opus certificării alegerii lui Joe Biden în scrutinul prezidențial din 2020 (cu alte cuvinte, un alt mod de a legitima insurecția de la Capitoliu, din 6 ianuarie 2021). Oportunist, întrucât inițial J. D. Vance îl “îndrăgise” suficient de neconsistent pe Trump încât să-l încadreze între un “cynical asshole” și “America’s Hitler”. Curată intuiție, păcat că s-a debarasat de ea! Capacitatea de răzgândire de care a dat dovadă J. D. Vance între timp, încât azi vede în Trump tocmai salvarea lumii, spune totul despre compatibilitatea incontestabilă dintre cei doi, Trump și Vance. Compatibilitate care, de altfel, se manifestă plenar și în materie de viziune asupra politicii externe – de la a nu da doi bani pe Ucraina, la a-i face statuie lui Viktor Orban, a persifla Germania și Polonia lui Donald Tusk, a acuza dictatura Bruxelles-ului (și a Berlinului, desigur). Optând pentru Vance ca vicepreședinte, Trump a căutat să spulbere speranțele moderaților și visătorilor cu ochii deschiși și să le consolideze pe ale radicalilor din SUA, ca și pe ale dictatorilor de pretutindeni.
Pe de o parte, nimeni nu-i va putea reproșa lui Donald Trump faptul că, precum Hitler și Putin, de pildă, nu avertizase el însuși asupra direcției și planurilor sale destabilizatoare (cel mai proaspăt semnal fiind reprezentat de opțiunea pentru funcția de vicepreședinte). Pe de alta, nimeni nu va putea spune că nu fusese conștient de hotărârea de fier pentru a câștiga și de cât de departe fusese dispus să meargă pentru asta (cel mai proaspăt semnal în acest sens fiind reprezentat de această optimizare cu zaharină a discursului de campanie).
Mingea este acum 100% în terenul Partidului Democrat (și a lui Biden, desigur), acesta fiind singurul care poate face, concret, ceva pentru a împiedica ceea ce pare tot mai mult a fi inevitabilul. Trump face totul pentru a câștiga și totul pentru a conduce America așa cum vrea.
La cum arată lucrurile azi, după dezbaterea Trump-Biden, nu este la fel de evident și faptul că democrații fac totul pentru a câștiga aceste prezidențiale cruciale.
Lebăda neagră și-a întins aripile peste alegerile americane. Oare pentru cine?
