Din 1954 până în 1962, Franța a purtat un război sângeros în Algeria, în primul rând împotriva Frontului Algerian de Eliberare Națională (FLN). Înfrângerea, în cele din urmă, a Franței în războiul din Algeria avea să devină un moment de referință în istoria decolonizării din secolul XX. Cu toate acestea, renunțarea de către Paris la pretențiile sale asupra Algeriei s-a bazat mai degrabă pe puterea uitării decât pe justiția și reconcilierea postbelică. Într-un interviu cu cercetătorii Friedrich Asschenfeldt și Sebastian Hoppe, istoricul Todd Shepard — profesor la Universitatea John Hopkins și autorul cărții, The Invention of Decolonization: The Algerian War and the Remaking of France — reflectează asupra războiului Rusiei împotriva Ucrainei, prin prisma experienței franco-algeriene.
– Războiul dintre Rusia și Ucraina este adesea încadrat ca un război de decolonizare. Cum rezonează cu cercetările dumneavoastră despre decolonizarea Franței, în contextul războiului din Algeria?
– Până de curând, am fost reticent în ceea ce privește portabilitatea „decolonizării” drept cadru dincolo de mijlocul secolului XX. Mi s-a părut deosebit de important faptul că acest cadru a apărut într-un moment anume și o parte din ceea ce încerc să arăt în cartea mea este faptul că face acest lucru parțial pentru a elimina unele dintre cele mai dificile părți ale din ceea ce se întâmpla în Franța, în special, dar și în alte țări europene care se luptau cu ea [decolonizarea].
În context francez, decolonizarea a fost prezentată ca un fel de dezvoltare inevitabilă a tendințelor care se presupunea că ar fi început odată cu Revoluția Franceză. Îmbrățișarea decolonizării a fost un efort de transformare în ceva bun, liniștitor, a ceva care era, în termeni destul de puternici, o înfrângere pentru francezi (și olandezi, britanici, belgieni). Mi se păruse că aplicarea decolonizării în alte contexte dincolo de mijlocul secolului al XX-lea, ar duce la pierderea specificității termenului și va face contradicțiile sale mai puțin vizibile. Dar acum am ajuns să văd aplicarea mai largă a termenului ca pe ceva destul de util. Cu siguranță, cazul ucrainean și poate cazul post-sovietic mai larg, relevă în multe aspecte-cheie de situația algeriană.
– Retorica Algeriei și Franței fiind aceeași, înrădăcinată așa cum era ea în Constituția din 1958, imită retorica lui Vladimir Putin despre Rusia și Ucraina drept „un singur popor”, așa cum este exemplificat în infamul articol publicat în iunie 2021. Vedeți aceste puncte ca fiind unghiuri fructuoase de comparație?
– Există o nevoie reală de a vedea aceste asemănări. Precum pretenția Moscovei față de Ucraina, sursele franceze insistau că povestea unității dintre Franța și Algeria era localizată în trecutul profund, cu referiri la Augustin și Biserica Catolică. Invaziile arabe au fost descrise ca perturbând legăturile profunde rasiale, culturale și religioase care se presupune că făcuseră din Franța o țară cu legături profunde cu Algeria, pe care invazia arabă le-a ascuns. Acest tip de gândire colonială este destul de tipic pentru evoluțiile de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Printre posesiunile imperiale franceze, Algeria se remarcă prin faptul că fusese declarată parte a teritoriului național. Motivul este că, atunci când Algeria a devenit franceză, în anii 1830, ideea de colonialism fusese discreditată după revoluțiile bolivariane [războaiele de independență spaniolor-americane]. Deci nu se numește colonie, ci o extindere a Franței și oamenii săi sunt declarați cetățeni francezi. Un anumit procent din oameni au cetățenie franceză activă, voturile lor contează și există actori algerieni și politicieni algerieni care joacă roluri cheie în politica republicană franceză. În același timp, există un efort semnificativ de impunere a unei populații europene, cu așteptarea ca aceasta să „depășească” populația locală.
Ceea ce este remarcabil la cazul algerian – și poate cel ucrainean – este faptul că e singurul spațiu particular dintre toate fostele colonii care absoarbe toată atenția centrului [colonial]. În special, argumentele franceze asupra Algeriei s-au intensificat tocmai în momentul în care „imperiul” a devenit o cauză pierdută în mare parte din restul lumii. Poate că aceasta este o paralelă cu tratamentul folosit de Rusia asupra Ucrainei în comparație cu alte foste republici sovietice.
– Cum s-a schimbat relația dintre Franța și Algeria, când imperiile europene se dezintegrau, după 1945?
– În anii 1950, s-a depus un efort enorm pentru a face Algeria „mai franceză” – chiar în momentul în care, retrospectiv, am spune că aceasta era o cauză pierdută. Într-o perioadă în care India era deja independentă, Ghana era în pragul independenței, iar Cambodgia și Vietnamul nu mai erau franceze, majoritatea observatorilor din interiorul și din afara Franței insistau că Algeria este parte integrantă a Franței.
La acea vreme, stânga franceză era anticolonială, în sensul că era îngrozită de torturile și abuzurile făcute cu mâna soldaților și oficialităților franceze. Dar, în același timp, ei a negat complet faptul că exista o identitate algeriană separată. Înainte de 1961, aproape nimeni din administrația franceză și doar foarte puțini intelectuali francezi – precum Jean-Paul Sartre și Simone de Beauvoir – puteau accepta ideea că Algeria nu va face parte din Franța. Comentatorii francezi erau siguri că are sens ca Algeria să facă parte din Franța; că orice efort de a-i fi luată Franței, fie de SUA, fie de URSS, ar fi ceva dezastruos pentru Algeria și Franța.
– Deci decolonizarea a fost precedată de o mișcare către o integrare afirmată?
– Exact. Până în 1961, recunoașterea independenței Algeriei era pur și simplu de neconceput pentru majoritatea oamenilor din Franța. Deoarece Algeria nu a fost niciodată considerată o colonie adecvată, a existat un efort pentru a-i declara pe toți algerienii cetățeni cu drepturi depline ai Franței, în urma celui de-al Doilea Război Mondial. Când a izbucnit Războiul Algerian, în 1954, chiar și Frontul Algerian de Eliberare Națională (FLN) s-a gândit că va recurge la stabilirea spațiului său independent ca parte a unei federații, cu alte țări magrebiene sau africane, poate chiar cu Franța. Acesta era un moment în care spații mult mai mari, precum Uniunea Sovietică sau Statele Unite, erau văzute ca modele cheie.
Acum pare deseori inevitabil faptul că epoca decolonizării a produs state naționale. Dar la acea vreme, așa cum au susținut [istoricul] Frederick Cooper și alții, nu era deloc acesta modul în care mulți oameni vedeau viitorul. Erau fixați pe autodeterminarea națională. Totuși, acest lucru nu implica neapărat cadrul unui stat național. De fapt, odată cu Constituția din 1958, toate distincțiile legale existente între algerieni și francezi au fost eliminate. O parte din povestea decolonizării algeriene este înfrângerea total neașteptată a viziunii federaliste.
– Într-un scenariu viitor imaginabil, elita rusă trebuie să înțeleagă faptul că Ucraina este un stat independent. Vorbiți despre modul în care elitele franceze au trecut de la a vedea Algeria ca esențială pentru locul ei în lume la a o privi drept o entitate separată.
– În Invention of Decolonization, încerc să arăt cum Algeria, considerată anterior ca fiind cu totul excepțională în rândul posesiunilor imperiale franceze, a ajuns să fie privită drept cazul paradigmatic al decolonizării. Ceea ce eu numesc „invenția decolonizării” este șocul de a vedea că, la sfârșitul anului 1961, oamenii nu au nicio explicație pentru ceea ce fac. Guvernul francez decide pur și simplu că imperiul s-a terminat. Termenul la care au revenit mereu a fost „curentul istoriei”, courant de l’histoire [în franceză] – nu se putea face nimic în privința asta. Ei nu au o explicație logică pentru care Franța își abandonează pretenția asupra Algeriei. Îmbrățișarea „decolonizării” le-a permis să prezinte pierderea ca pe o victorie. Toată lumea devenea decolonizată, argumentau ei, de aceea trebuie să o lăsăm să plece.
Încadrarea pierderii Algeriei ca parte a unei evoluții istorice inevitabile le-a permis să evite confruntarea cu această pierdere. A șters ideea că Franța fusese învinsă atunci când în mod clar așa fusese. La rândul său, faptul că nu mai conducea Algeria i-a permis Franței să prezinte o imagine despre sine ca națiune europeană albă, mult mai mult decât fusese în trecut. De fapt, o tăcere asupra trecutului colonial al Franței a apărut în momentul în care Algeria a dispărut.
– Franța metropolitană a pierdut [aproximativ] 75.000 de soldați în Vietnam și 25.000 de soldați în Algeria. Care a fost semnificația violenței din timpul războiului, în raport cu decolonizarea? Cum au afectat sentimentul public pierderile în rândul soldaților francezi? Și cum a contribuit indignarea publică față de atrocitățile soldaților francezi la delegitimarea stăpânirii franceze în Algeria?
– Având în vedere nivelul represiunii franceze, este, din păcate, de neimaginat cum ar fi putut FLN să reușească fără a recurge la violență. Adoptarea explicită a violenței anti-imperiale, precum tacticile teroriste ca răspuns la atacurile franceze asupra civililor, i-a inspirat pe naționaliștii anticoloniali din întreaga lume arabă și nu numai. Violența atât a FLN-ului, cât și a autorităților franceze, a fost absolut crucială pentru formarea statului național algerian.
Ceea ce a dus la câștigarea revoluției a fost o strategie de violență persistentă care a produs răspunsuri franceze scăpate de sub control, cum ar fi utilizarea sistematică a torturii. Acest lucru a atras atenția internațională asupra Algeriei, iar FLN a fost incredibil de eficient în utilizarea violenței pentru a genera un consens internațional că Algeria trebuie să fie independentă. Acest lucru a forțat mâna franceză. Francezii învinseseră, în cea mai mare parte, amenințarea militară a FLN, dar FLN a reușit să mențină o luptă paramilitară persistentă, care a atras atenția internațională, punând presiune asupra francezilor.
– Ați spune că prețul uman al intervenției în Algeria și angajamentul față de Algeria au devenit în cele din urmă prea mari pentru Franța?
Ceea ce a făcut din situația din Algeria o problemă politică importantă în Franța a fost în multe privințe mai puțin chestiunea victimelro cât proiectul de înrolare a cetățenilor francezi metropolitani pentru serviciul în Algeria. Aproape toți bărbații dintr-o generație de [oameni] francezi au fost duși în Algeria, la sfârșitul anilor 1950. Toți cei care se aflau în fruntea clasei lor, în Franța, erau aduși automat în Algeria pentru a preda în școlile algeriene, o întreagă generație de tineri intelectuali și funcționarii publici de vârf fuseseră trimiși în Algeria. Dintr-o dată, fiecare familie franceză a avut o legătură profundă cu acel spațiu. Așa că guvernul a trebuit să explice cetățenilor săi ce făceau fiii sau soții lor acolo și a trebuit să-i dea sens.
– Din 1960 încoace, elitele franceze au început să de-emfatizeze trecutul imperial ca parte a istoriei republicii franceze și au rămas tăcute în legătură cu faptul că Algeria fusese, timp de 130 de ani, parte din Franța. Cum funcționează o astfel de „uitare productivă”?
– Folosirea de către mine a noțiunii de „uitare productivă” este un răspuns dat savanților care au susținut că francezii au fost atât de traumatizați de violența războiului, în special de atrocitățile franceze, încât au încetat să mai vorbească despre Algeria. Dar ceea ce am vrut să arăt este că guvernul a fost foarte, foarte eficient în promovarea „decolonizării” ca un nou cadru care a permis oamenilor să nu mai vorbească și să șteargă angajamentul anterior față de Algeria. Uitarea productivă implică ștergerea activă. Le permite oamenilor să meargă mai departe, dar și eludează o mulțime de lucruri.
– Se pare că acesta ar putea fi un scenariu [potențial] pentru Rusia, deși în prezent nu este mult discutat. În timp ce găsim scenarii de viitor maximaliste, de la intelectuali precum Alexander Etkind, care susține că Rusia trebuie să treacă printr-un proces de decolonizare conștientă, cu toate implicațiile sale, dumneavoastră susțineți că un alt scenariu este pur și simplu cel al „uita” despre imperiu și violența pe care a implicat-o.
– Cred că, după 1989, am fost blocați într-un cadru al adevărului și reconcilierii[bazat] pe exemplul Africii de Sud. Algerienii și francezii nu s-au angajat niciodată într-un proces similar. Francezii au închis dezbaterile despre atrocitățile din război. În Algeria, asta ca să luăm un caz ulterior, este încă ilegal să vorbești public despre violența care a avut loc în timpul războiului civil din anii 1990. Nu este deloc clar că adevărul și reconcilierea produc dreptate sau societăți semnificativ mai bune. Există modalități de a merge mai departe asigurându-te că oamenii nu vorbesc despre lucrurile groaznice care s-au întâmplat.
– Ați criticat, via filosoful Étienne Balibar, „false simplicity of two” – separarea artificială a coloniei și metropolei. În domeniul studiilor ruse și ucrainene, astfel de dihotomii au reapărut destul de clar, din 2014. Aceasta pare să fie una dintre provocările centrale în a înțelege trecutul și prezentul Rusiei și Ucrainei, care de sute de ani au avut populații și elite atât de strâns întrețesute. Explicați ce înțelegeți prin „false simplicity of two”.
– Pentru Balibar și tradiția politică la care a fost aliniat, a fost nevoie de o cantitate incredibilă de muncă, sânge și moarte pentru a insista că Algeria și Franța nu fac parte dintr-o singură națiune – că Franța nu era suverană și nu trebuia să fie suverană în Algeria, ceea ce el numește „false simplicity of one”. Dar al doilea aspect este acela că a pretinde că sunt două națiuni separate cu două istorii complet separate ar însemna să confunzi lucrurile, mai ales cu partea franceză; să ignori cât de profund transformatoare au fost ocuparea Algeriei și participarea algerienilor la istoria ei.
Balibar sugerează, astfel, că istoria Algeriei și Franței nu a fost „nici una, nici două”. Se poate recunoaște faptul că comunitățile politice pot avea rute specifice sau forme specifice de guvernare fără a se întoarce la „false simplicity of two”, la ideea că nu există nimic în comun între aceste două popoare, aceste două spații, aceste două grupuri. Întrebarea devine apoi cum să se stabilească pretențiile la „statalitate-națiune” în timp ce rămânem angajați în ideea că istorii diferite lucrează împreună.
– Un punct central al lucrării dumneavoastră a fost acela de a susține că această categorie a decolonizării conferă învelișul inevitabilității istorice unor evenimente extrem de contingente. Acum, ideea că decolonizarea a fost „un curent al istoriei” este din nou larg răspândită. Istoricul [ucrainean] Serhii Plokhiy, de exemplu, a susținut că „dacă istoria ne arată un lucru, este că în cele din urmă fiecare imperiu trebuie să cadă”. Credeți că are dreptate? Sau există, în mintea dumneavoastră, un fals optimism cu privire la inexorabilitatea sfârșitului imperiilor în secolul XXI?
– Mă tem că un asemenea optimism cu privire la declinul imperiului în secolul XXI este nejustificat. Tind să mă gândesc la imperiu mai mult în termeni de forme de stat și, cu siguranță, am o înțelegere mai sceptică a modului în care funcționează statele naționale. Ca toate statele, ele sunt prinse în reproducerea și stabilizarea formelor de ierarhie și dominație. Și toate statele eșuează. Dar pur și simplu să sărbătorești că vine un alt stat național și că acest lucru este inevitabil, mie mi se pare că evită întrebarea de ce se întâmplă lucrurile în anumite momente și din motive specifice. Nu cred că aici lucrează „curentul istoriei”. Imperiile se prăbușesc, dar unele dintre ele sunt foarte, foarte durabile.
– Credeți că Algeria oferă un model pentru cum să puni capăt unui imperiu?
– Cu siguranță, decolonizarea Franței oferă un model de ieșire, bazat pe minciuni și pe o dorință a restului lumii de a permite ca acest lucru să se întâmple. Într-un anumit sens, oferă o modalitate utilă de a gândi cum să faci față înfrângerii: algerienii au obținut ceea ce și-au dorit și francezii au putut să meargă mai departe.
De fapt, [președintele francez Charles] de Gaulle a folosit decolonizarea pentru a reproiecta statul: o mare parte din cadrul instituțional specific al actualei republici franceze s-a conturat odată cu independența Algeriei, prin procesul legal care a îndepărtat Algeria de Franța. Dar o parte din ceea ce i-a ajutat pe francezi să-și depășească nostalgia imperială au fost „cei treizeci de ani glorioși” (Les Trentes Glorieuses), boom-ul economic care a început la sfârșitul anilor 1950. A rezolvat o mulțime de probleme. Probleme între Franța și Algeria mai rămân, dar există încă o relație strânsă între cele două țări. Algerienii rămân foarte interesați de Franța și sunt profund conectați la aceasta.
– Înfrângerea în Algeria a fost, în mod evident, crucială pentru a schimba traiectoria Franței, fără a renunța la auto-înțelegerea ei ca mare putere. Dar istoria Franței după ce a pierdut Algeria arată, de asemenea, că de Gaulle nu a pierdut puterea, iar Franța a continuat să joace un rol pe scena mondială ca o „mică mare putere”. Trebuie Rusia să fie învinsă pentru a rămâne o mare putere? Ați spune că șocuri precum înfrângerea militară sunt necesare pentru a abandona ambițiile imperiale?
– Cu siguranță sper că Rusia își abandonează ambițiile imperiale. Și se pare că o înfrângere ar fi un lucru util. În același timp, pare a fi important ca Rusia să rămână un jucător pe scena mondială. Sunt foarte sceptic față de mulți dintre prietenii mei din părți ale stângii sau din Algeria, a căror critică rezonabilă la adresa Statelor Unite îi determină să se gândească la Ucraina ca la un stat marionetă care poartă un război proxy în numele Americii. Cred că este pur și simplu inexact din perspectiva a ceea ce se întâmplă.
În același timp, Rusia nu este prima țară care a încălcat dreptul internațional, la fel cum francezii nu au fost primii care au folosit violența în masă împotriva civililor. Deci, faptul de a fi doborât la pământ într-un mod semnificativ ar fi necesar pentru Rusia și pare a fi extrem de important. Cu toate acestea, se pare că formele imperiale de gândire din partea rusă fac imposibil [pentru ei] să ia în serios pozițiile ucrainene sau să nu le considere profund amenințătoare.
Pe de altă parte, aș sublinia și faptul că Rusia are un set atât de bogat de experiențe culturale, politice și istorice care ar fi utile pe scena mondială dacă ar fi puse în practică. Și Rusia are cu siguranță resursele pentru a fi o țară care poate supraviețui fără un imperiu și ar putea face mult mai mult din ea însăși dacă și-ar concentra energiile pe dezvoltarea internă.
