În ceea se petrece accelerat începând cu învestirea administrației Trump, unii văd pur și simplu o bulversare a ordinii întemeiate de SUA după al doilea război mondial. Alții văd “doar” o reașezare naturală a plăcilor tectonice geopolitice, după expirarea lumii bipolare (valabilă de la 1945 până la prăbușirea URSS), apoi a expirării lumii unipolare (după căderea URSS până la ascensiunea ireversibilă a Chinei, ce a culminat cu instalarea epocii Xi Jinping) și ajungând la varianta așa-zis multipolară vizibilă în prezent (cea în care dominația exercitată de SUA are dincolo de dubiu concurenți valabili în China super-competitivă economic, politic, iar în curând și militar, respectiv în Rusia precară economic și falimentară politic, dar ultra revizionistă și în puternică ofensivă armată).
Și unii, și ceilalți au dreptate în ceea ce simt, înțeleg bine ceea ce văd.
Departe de a fi rodul unor procese istorice deterministe, ascensiunea chineză și resuscitarea Imperiului Rus, care azi au ajuns la maturitate și cer tributul corespunzător, au fost în realitate opera unor oameni în carne și oase, ca și a unor contexte cărora aceiași oameni nu le-au mai asignat o valoare marginală, ci una centrală.
De aproape 15 ani, ascensiunea Chinei este la superlativ instrumentalizată de Xi Jinping, dar bazele ei au fost puse acum peste 50 de ani, prin deschiderea reciproc dorită de Nixon și Mao, apoi imediat optim articulată de către Deng Xiaoping, cu concursul unui Occident, în întregul său, hiper-excitat de orizontul ispititor de business care se cristalizase.
Deschizându-i Chinei poarta, Nixon și succesorii săi au urmărit în esență izolarea URSS, iar ceva mai tarziu, contracararea ascensiunii economice a Japoniei, țară al cărui avânt în materie de producție, productivitate și comerț, la scară planetară, a făcut acum peste de ani să fie percepută de Washington precum e percepută China zilelor noastre.
În ceea ce privește Rusia lui Putin, prin care practic și-a redobândit suflul Imperiul Rus după anii de moarte clinică în care zăcuse (între căderea lui Gorbaciov și plecarea lui Elțin), tot Occidentul ca întreg a fost jucător-solist.
În ciuda faptului că, începând cu anii 2006-2007, dictatorul de atunci și de acum de la Kremlin dăduse semne clare că îl bântuie proiectul reclădirii colosului imperial, și America, și Europa, uneori concomitent, iar alteori în contratimp, au ales să sfideze deopotrivă avertismentele de context și pe cele date de istorie.
Concret, această sfidare s-a tradus prin trecerea de către cancelariile succesive de pe cele două maluri ale Atlanticului la un simplist “business as usual” cu o țară care însă definește într-un mod tiranic și “complex” deopotrivă ceea ce înseamnă “business” și ceea ce presupune “as usual”.
Când folosim termenul Occident contopim în sensul pe care i-l conferim America și Europa (azi, spre deosebirea de acum 35 de ani, este inclusă și Europa de Est, nu doar cea de Vest).
Rezultă așadar impresia, aparența unui monolit și, prin urmare, a unei unități de acest tip. Doar că imediat ce treci de pojghița de la suprafață, ceea ce observi este în cel mai bun caz nuanțarea, iar în diverse momente, chiar un joc al contrariilor (în materie de așteptări, în materie de interese, aceste două elemente modelându-se reciproc și necontenit).
Din acest punct de vedere, dacă ne raportăm la China și la Rusia ca la două oglinzi în care se privește pe sine Occidentul (așa cum obișnuim să îl definim), putem observa proiecția unor imagini divergente, amprenta unor contratimpi, în interiorul său.
Să luăm întâi “oglinda” China
În acest caz, e demnă de remarcat distanța care s-a creat în anumite momente între America și Europa.
Administrația Obama a decis să execute pivotul strategic, reorientând prioritățile SUA de la zona europeană la spațiul așa-numit indo-pacific.
Europenilor, a căror securitate depindea deja de decenii de o maximă dedicare a resurselor americane pentru bătrânul continent, nu le-a picat bine pivotul lui Obama. Oglinda numită China a expus la acel moment cât de ușor și de masiv pot să se instaleze diferențe până la divergențe între interesele strategice ale Americii, pe de o parte, și ale Europei, pe de alta.
Dar cel mai brutal semnal în acest sens a venit după plecarea administrației Obama și odată cu instalarea primei administrații Trump.
A fost momentul în care America lui Trump 1 a purces la războiul comercial cu China. A fost momentul care a expus poate în cel mai înalt grad acest joc al contrariilor din sânul Occidentului. Interesul american de la acel moment se ciocnea cap în cap cu interesul european.
SUA începea a se axa pe izolarea de China și izolarea Chinei, în schimb Europa contunua a miza, din contră, pe un concert comercial chiar mai larg cu China. Americani își vroiau producția înapoi, europenii vroiau ca exporturile lor să meargă fără obstrucții înainte.
Situația aceasta s-a perpetuat și în interludiul reprezentat de administrația Biden, perspectivele Americii și Europei, legat de China, continuând să-și vadă exacerbate diferențele.
Într-adevăr, pandemia de Covid a reușit să mai apropie cele două perspective, pe măsură ce europenii au început să conștientizeze impactul dependențelor comerciale strategice față de China, dar chiar și așa, perspectivele americane și europene nu au ajuns până în punctul în care să se și alinieze perfect.
Iar acum, odată cu administrația Trump 2, care a promis război comercial cu absolut toată lumea (deci iarăși cu China, însă agresiv și cu Europa), distanțarea dintre America și Europa va tinde natural să crească.
În esență, azi suntem în situația în care Europa vrea “business as usual” cu China, în schimb America dorește o nouă paradigmă, mai precis un de ruptură.
Așadar, din nou fisuri, falii și contratimpi în monolitul occidental.
Să luăm acum “oglinda” Rusia
Ce vedem azi, mai ales azi, este din același meniu: din nou fisuri, falii și contratimpi în monolitul occidental.
Europa își dorește (în sfârșit și, cu mici excepții, precum Ungaria, în totalitate) păstrarea politicilor de pedepsire a Rusiei, în vigoare de trei ani, deci de când Ucraina a fost invadată, pe când America lui Trump 2 vrea revenirea la “business as usual”.
Având în vedere situația dramatică a Ucrainei (situație care are toate șansele de a deveni încă și mai dramatică), dar și având în vedere vulnerabilitatea strategică – pentru Europa, dar chiar și pentru America – ce ar rezulta din noua paradigmă urmărită de Trump în relația cu Rusia, păcatul unui “business as usual” al “America first” cu Rusia lui Putin ar trebui să fie evident.
Dar (căci mereu există un “dar”), nu mai puțin evident a fost (la vremea lui și poate chiar mai evident devine acum) păcatul granzilor din Europa, pe relația cu Putin, începând cel puțin cu 2008, continuând cu 2014 și avansând, în ritmuri și cu accente diferite, după 2022, pe parcursul derulării războiului ruso-ucrainean.
Au fost vremuri în care America fusese cea în situația să insiste pe o schimbare de optică în ceea ce privește Rusia, iar Europa (de Vest) fusese cea care insista pentru… “business as usual” (iar luni bune după 24 februarie 2022, măcar pe salvarea parțială a lui “business as usual” cu Rusia lui Putin).
Câteva momente relevante merită reamintite:
- Rămâne emblematic Summitul NATO de la București din 2008, când Germania și Franța s-au aliat pentru a bloca un prim pas concret al Ucrainei spre o viitoare aderare la NATO, invocând teama că asta va irita, militar, Rusia. Bineînțeles, cinstit ar fi fost, la acea dată, ca acele țări să invoce și ceea ce era subînțeles în culise, respectiv teama de a strica business-ul vast cu Rusia al multora dintre țările cele mai influente din Europa.
- La acel summit, “vechea Europă” a argumentat că, teoretic, acțiunea în sprijinul Ucrainei, pe linia cooptării ei în NATO, va duce la război cu Rusia. Finalul îl știm: lipsa acțiunii chiar a dus la acest război.
- Imediat după acel summit, Rusia a făcut un soi de teste de calibrare pentru armata sa și de testare în teren a aliaților, invadand Georgia. A fost o operațiune de succes în final, dar de un succes obținut cu foarte mare greutate, lucru nu doar vizibil pentru experții din toată lumea, ci și recunoscut chiar de unii oficiali ruși ulterior. Iar după Georgia și până la primul moment de război cu Ucraina (2014), rușii au avut la dispoziție câțiva ani de reforme în armată, sub bagheta generalului Gherasimov, și s-au întărit suficient pentru a îndrăzni să intre în Ucraina (în acel nefast an 2014). Iar reformele au continuat și ulterior, astfel că, în 2022, Moscova s-a simțit pregătită pentru a invada și mai mult. Desigur, e greu să scapi din vedere și contribuția la alimentarea îndrăznelii din 2022 a lui Putin, pe care a avut-o ispita europenilor de a continua “business as usual” din 2008 și până în 2022.
- În fine, deși europenii au ajuns până la urmă să sprijine masiv Ucraina în acești trei ani de război, să nu omitem nici faptul că o parte centrală din merit îi revine leadership-ului Americii, desigur e vorba de America lui Biden (și chiar și așa, sincopele nu au lipsit din noua abordare europeană – dovadă rezistența constantă sau întârzierile în trimiterea de sisteme complexe de armament în Ucraina, ori incapacitatea de a-i livra Ucrainei măcar proiectile de artilerie în cantități cât de cât suficiente și nici măcar la concurență cu ceea ce a fost în stare să-i trimită Rusiei Coreea de Nord de una singură).
Punctele de mai sus nu fac așadar decât să ilustreze o dată în plus… fisurile, faliile, contratimpii dintre America, pe de o parte, și Europa, pe de alta.
Aici, legat de abordarea problemei ruse, fisurile, faliile și contratimpii nu s-au manifestat doar pe axa macro, America-Europa, ci și pe axa micro, cea continentală, cea dintre Europa de Vest și Europa de Est.
Ultimele două decenii au fost marcate de înțelegeri diferite, în rândul europenilor înșiși, asupra riscurilor de securitate pe care le pune Rusia lui Putin, înțelegeri diferite în funcție de proximitatea geografică și experiențele istorice.
Iar adevărul este că est-europenilor, în ultimii 20-25 de ani cel puțin, le-a fost mai aproape îndepărtata Americă decât vestul european, situat geografic peste drum.
În anii în care est-europenii au pledat pentru maximă precauție și nesfârșită suspiciune la adresa Moscovei, vest-europenii au pledat pentru abolirea precauției și suspiciunilor.
Acum, desigur, pe fondul războiului din Ucraina și cu concursul decisiv al perturbatorului suprem de la Washington, esticii și vesticii din Europa se găsesc în aceiași barcă. Doar că barca, deși are acum mai mulți vâslași, tocmai a fost părăsită de cârmaci (rămâne de văzut, poate cârmaciul totuși s-o mai întoarce, dar rămâne de văzut și pe ce direcție va repune cârma).
Costuri pentru fiecare
Un lucru e sigur, iar el decurge deopotrivă din ceea ce putem înțelege privind înapoi și din ceea ce putem deja anticipa privind înainte: europenii s-au fript mizând, până recent, pe “business as usual” cu Putin, iar americanii riscă să aibă și ei aceeași soartă mizând pe același lucru, de acum înainte.
Cel puțin pentru cei de pe cele două maluri ale Atlanticului, și mai ales când tema este Rusia lui Putin, faptul de a ignora, în momente critice, înțelepciunea celuilalt produce o creștere nesustenabilă a costurilor.
Europenii bagă acum mâna adânc în buzunare ca urmare a propriului act de ignorare a înțelepciunii americane de la un moment dat, însă nici scadența lui Trump nu va putea fi amânată la infinit dacă America lui va merge până la capăt cu ignorarea înțelepciunii regăsite a Europei.
