„Andrei Saharov, un disident și fizician sovietic, obișnuia să spună că represiunea de acasă devine invariabil instabilitate în străinătate. Propria lui viață a fost o dovadă în acest sens. Exilul său intern a fost ridicat în 1986 de către Mihail Gorbaciov, ultimul lider al Uniunii Sovietice, care, în calitate de arhitect al glasnostului, a eliberat prizonierii politici și a tolerat libertatea de exprimare. Nu a fost întâmplător faptul că respingerea represiunii de către domnul Gorbaciov a coincis cu sfârșitul Războiului Rece. Astăzi, teza lui Saharov este demonstrată din nou, în sens invers”, notează The Economist.
<< Potrivit organizației pentru drepturile omului, Memorial, Rusia are de două ori mai mulți prizonieri politici decât la sfârșitul erei sovietice. Memorial, la înființarea căruia a contribuit Saharov, pentru a documenta abuzurile sovietice, a fost el însuși catalogat drept „agent străin” și atacat de bandiți sponsorizați de stat (pe 11 noiembrie, grupul a anunțat că procurorii au cerut închiderea sa – n.tr).
În același timp, relațiile Rusiei cu Occidentul au intrat și ele într-o perioadă întunecată. Pentru a justifica represiunea dusă acasă, președintele Vladimir Putin îi spune poporului că politica occidentală este menită să distrugă modul de viață rusesc. Domnul Putin orchestrează acum un războiu rece insinuat în relațiile sale cu Occidentul. Liderii (occidentali) trebuie să se pregătească pentru ceea ce urmează.
Cea mai recentă fază a represiunii a început în 2020, odată cu otrăvirea lui Alexei Navalnîi, cel mai faimos prizonier politic al Rusiei și câștigătorul, luna trecută, al premiului Saharov pentru libertatea de gândire, acordat de Parlamentului European. Domnul Navalnîi a supraviețuit atacului, doar pentru a fi încarcerat și abuzat în Colonia Penitenciară Numărul 2, una dintre cele mai dure închisori din țară.
De atunci, organizația domnului Navalnîi a fost scoasă în afara legii și o mare parte din echipa sa alungată din țară. Cei care au rămas sunt urmăriți. Pe 9 noiembrie, Lilia Cianișeva a fost arestată și riscă acum zece ani de închisoare pentru că a lucrat pentru domnul Navalnîi pe când organizația sa era încă legală. Rețeaua se extinde dincolo de politică. În aceeași zi, Serghei Zuev, șeful de 67 de ani al universității liberale de top din Rusia, care se recuperează după un tratament cardiac, a fost dus din arestul la domiciliu într-o celulă de închisoare, poate pentru a-i forța o mărturisire falsă, într-un dosar fabricat.
O treime din bugetul guvernului rus este cheltuit pentru securitate și apărare. O mare parte din aceste cheltuieli sunt îndreptate spre interior, către genul de oameni prezentați de către The Economist săptămâna aceasta, într-un film documentar (vezi economist.com/russia-film): oameni care s-au săturat de domnia lui Putin și de corupția regimului său. Pe măsură ce veniturile au scăzut și nemulțumirea a crescut, rândurile deja umflate ale poliției și serviciilor de securitate din Rusia s-au îngroșat și mai mult. Cu 10% mai mult personal decât în 2014, aceste instituții depășesc acum forțele militare active ale Rusiei.
Pentru domnul Putin, represiunea nu are o treaptă inversă. El nu va putea restabili prosperitatea care l-a ajutat să-și susțină cota de încredere din timpul primului său deceniu de prezență la putere. Adevărat, economia de fortăreață pe care Kremlinul a dezvoltat-o încă din 2014 poate rezista la sancțiuni, mai ales când prețurile la energie sunt mari, ca acum. Dar Rusia, care seamănă mai mult cu Iranul decât cu China, nu are dinamismul necesar pentru a genera o creștere susținută și robustă.
De aici și logica acestei confruntări. Conducătorii sovietici au purtat Războiul Rece de la înălțimea ideologiei comunismului. Securocrații Rusiei susțin că valorile tradiționale ale familiei, culturii și istoriei sunt corupte de către Occidentul liberal și licențios și că numai ei le pot apăra. Lupta împotriva Occidentului îi permite Kremlinului să-i înfățișeze pe toți cei care i se opun – jurnaliști, apărători ai drepturilor omului și activiști – ca agenți străini. În acest fel, regimul lui Putin depinde, în politica sa, de ideologia anti-occidentală, așa cum, pentru prosperitate, depinde de petrol și gaze.
Dictatorii insistă că modul în care își tratează supușii este o chestiune de suveranitate. De fapt, represiunea este treaba tuturor. Un motiv este acela că drepturile omului sunt universale. Celălalt este că violența de acasă se răspândește dincolo de granițele unei țări.
Atât Rusia, cât și Belarus, unde dictatorul Alexandru Lukașenko este susținut de Kremlin, au ucis dizidenți în străinătate. Rusia a doborât un avion de pasageri, iar Belarus a deturnat unul pentru a aresta un disident local. Polonia și Lituania au adăpostit opoziția belarusă, aflată în autoexil. Sprijinit de Kremlin, domnul Lukașenko se răzbună transportând refugiați din Orientul Mijlociu și trimițându-i la granițele sale pentru a crea o criză umanitară.
La o scară mai mare, dl Putin se amestecă în alegerile occidentale, colportează propaganda anti-vaccin și poartă războaie prin intermediari cu America, în Africa și Orientul Mijlociu. El folosește promisiunea unor rezerve suplimentare de gaz pentru a slăbi legăturile dintre Uniunea Europeană și țări precum Ucraina și Moldova. A strâns din nou trupe la granița cu Ucraina și trimite bombardiere cu capacitate nucleară, în Belarus.
Vestea bună este că, așa cum majoritatea poporului sovietic nu credea în avantajele comunismului față de capitalism, tot așa majoritatea rușilor nu cred în avantajele confruntării. În ciuda întregii propagande a lui Putin, două treimi dintre ruși au o viziune pozitivă asupra Occidentului. Aproape 80% spun că Rusia ar trebui să-l vadă ca pe un partener și prieten. Acest lucru este cel mai pronunțat în rândul tinerilor, care resping violența de stat, fiind în schimb favorabili drepturilor omului.
Politicienii occidentali ar trebui să ia notă de această divergență dintre Kremlin și poporul rus. Un răspuns este armonizarea sancțiunilor și concentrarea lor asupra rușilor puternici, care jefuiesc statul și abuzează poporul. Asta presupune ca țările occidentale să facă față lobby-ului propriilor industrii de servicii, care se îmbogățesc ajutându-i pe prietenii lui Putin să-și spele reputația, să-și ducă vendetele legale și să-și pună la adăpost averea ilicită.
O gândire cu bătaie lungă
De asemenea, ar trebui să înceapă să pună bazele unei Rusii post-Putin. Nimeni nu știe dacă asta va veni peste ani sau peste decenii. Dar este greu să crezi că sistemul lui Putin îi va supraviețui lui Putin.
Prin urmare, Occidentul ar trebui să investească în oameni care îi împărtășesc valorile. Ar trebui să se pronunțe împotriva abuzurilor drepturilor omului în Rusia. Potopul de studenți, jurnaliști și intelectuali ruși care caută o viață mai bună va crește. Guvernele occidentale ar trebui să-i accepte. Letonia și Lituania găzduiesc instituții de presă independente și disidenți. Studenții ruși ar trebui să fie bineveniți în universitățile occidentale. Procedând astfel, Occidentul nu va ajuta doar victimele represiunii lui Putin, ci se va ajuta și pe sine. >>
ALEGERI ÎN FRANȚA | În campanie, Macron va juca, din nou, cartea de apărător al UE
