Puterea militară, de intelligence și tehnologică a SUA a strălucit din nou, odată cu noul război contra Iranului: bombardamentele au fost copleșitoare, informațiile de mare clasă, iar decapitările executate la nivelul regimului tiranic de la Teheran au fost spectaculoase și ca precizie, și ca viteză, și ca amploare.
La fel, capacitatea analiștilor din structurile de forță ale SUA de a evalua gradul de risc al operațiunii armate a fost și ea la mare înălțime: în numai 24 de ore după ce Donald Trump își avertizase concetățenii cu privire la posibilitatea de pierderi de vieți omenești în rândul militarilor SUA, Pentagonul a confirmat primele decese și primii răniți din propriile rânduri.
Operațiunea ordonată de Trump pe 28 februarie este una de o complexitate enormă, dat fiind faptul că de astă dată inamicul este o țară de talia Iranului (întinsă, dură ca relief, foarte populată și extrem de militarizată).
Iar din perspectiva planificatorilor americani, gradul de complexitate al operațiunii nu face decât să sporească din cauza faptului că loviturile trebuie date exclusiv pe cale aeriană, administrația Trump nefiind dispusă să își asume costurile politice extreme ale unei aventuri extinse și la sol (fapt lesne de înțeles, prin prisma precedentelor SUA din alte teatre, din ultimul sfert de secol).
Ca în orice război, însă, problema cu tranziția de la planificare la execuție rezidă în gestionarea variabilelor rebele ce pot răsări pe terenul propriu-zis de confruntare. O planificare excelentă poate reduce numărul și importanța lor, dar nu le poate reduce la zero.
Iar din acest punct de vedere, o astfel de problemă tinde să crească pe măsură ce astfel de operațiuni durează mai mult.
În clipa asta, nu este clar cât de dispusă e administrația Trump să continue lupta și nici cât de mult o poate continua regimul de la Teheran, un regim în mod evident slăbit și sub aspectul lanțului decizional, și sub aspectul infrastructurii militare de care dispune după primele două zile de lovituri.
Totodată, în clipa asta nu poți știi nici ce volum de victime potențiale din rândurile militarilor americani au calculat generalii americani că va exista și cu atât mai puțin poți știi ce volum de victime din propria tabără este dispus președintele SUA să suporte, din perspectivă politică.
Desigur, acestea sunt unghiuri moarte care viciază în mod semnificativ calitatea analizelor pe care le fac observatorii din afară. Dar în același timp, sunt elemente care, fie și numai prin luarea lor în calcul la nivel de principiu, ajută în formularea unei concluzii de etapă: cu toate că forța de lovire a SUA asigură un nivel generos de control asupra terenului, din punct de vedere militar și de intelligence, ea nu îi oferă președintelui același confort și în privința controlului pe care îl poate avea pe teren politic.
E drept că Donald Trump a dat dovadă de onestitate informând publicul american că probabil vor exista pierderi de vieți în rândul militarilor americani. Dar asta nu înseamnă și că publicul american are, din perspectiva intereselor președintelui, un nivel ridicat de toleranță pentru acest tip de pierderi.
Sondajele care au măsurat până acum starea de spirit a populației SUA pe acest palier nu sunt neapărat încurajatoare. După cum, pentru Trump, preocupări naturale în acest sens ar trebui să izvorască și din cauza platformei profund pașnice, profund pacificatoare și profund critice la adresa predecesorilor săi, de pe care a candidat în cursa pentru Casa Albă.
În ceea ce privește publicul american, nivelul de toleranță pe care îl poate avea față de pierderile de vieți omenești din rândul propriilor militari depinde de numeroși factori: de la ideologie, la viziunea asupra rolului Americii în lume, trecând prin fanatismul sau lipsa lui în relația cu Donald Trump și culminând cu percepția pe care și-a format-o legat de obiectivul operațiunii militare în derulare.
Ultimul element – percepția legată de obiectivul președintelui – este probabil cel mai ușor de analizat din avion, celelalte componente necesitând în schimb noi măsurători și analize sociologice aprofundate.
Teoretic, obiectivul în sine al președintelui ar trebui să fie ușor de descifrat căci se presupune că și este unul clar definit de către comandantul suprem.
Însă în cazul lui Trump, pe speța Iran, se poate observa nu claritate, ci absența ei.
Căci obiectivul său pare a avea o geometrie variabilă:
- Când distrugerea programului nuclear iranian (deși în iunie anul trecut, Trump anunțase că l-a distrus).
- Când înlăturarea amenințării iminente a rachetelor și programului nuclear iraniene (deși după loviturile din 12 iunie, cel puțin iminența fusese înlăturată).
- Când schimbarea de regim (dar fără trupe la sol nimeni nu a reușit așa ceva).
- Când crearea unor condiții pentru ca iranienii să schimbe regimul (dar dacă e așa, de ce nu a făcut Trump lucru ăsta în ianuarie, când populația era în stradă și avea portanță, și când Trump însuși o instigase să preia controlul, asigurând că “ajutorul e pe drum”?)
- Când noi negocieri și un nou acord (Dar cum așa? Căci Trump a ordonat bombardamentele în timpul negocierilor. În plus, a vorbit și de schimbare de regim, deci cu cine și pentru ce să încheie un acord? Apoi, dacă regimul iranian se arată dispus să încheie un acord de totală de-nuclearizare, asta ce ar însemna? Că va lăsa Trump în pace regimul, de dragul acordului, și astfel va lăsa la mâna regimului populația pe care regimul o oprimă?).
În contextul acestei complexe operațiuni militare, vulnerabilitatea lui Donald Trump, iată, devine maximă deja de la nivelul întrebărilor simple: Ce, exact, ai urmărit ? De ce ai ales calea asta ?
Existența oricăror dubii sau suspiciuni cu privire la obiectiv și modul de a-l atinge prezintă riscul ridicat de a influența negativ disponibilitatea publicului de a accepta pierderile de vieți omenești în propria tabără.
Faptul că trei militari americani au fost declarați morți deja în primele 24 de ore de război, iar alții au fost confirmați ca răniți va cântări greu pentru capacitatea lui Donald Trump de a ieși intact din punct de vedere politic din toată această aventură care a aprins nu doar Iranul, ci tot Orientul Mijlociu (deja un istoric butoi cu pulbere).
Pe măsură ce operațiunea americano-israeliană avansează, chiar dacă regimul iranian va suferi pierderi tot mai grele, alarma va suna din ce în ce mai tulburător și la Washington.
Există deja premise solide în acest sens, iar fiecare zi poate adăuga unele noi.
Nu este exclus ca Trump să între în panică prematur, tocmai din cauza victimelor din rândurile trupelor SUA.
S-ar putea să nu fie chiar întâmplător faptul că tocmai duminică, prima zi cu morți și răniți printre militarii americani, președintele a anunțat că regimul puternic lovit de la Teheran l-ar fi anunțat că vrea să negocieze.
- PS: Din perspectiva schimbării de regim pe care ar avea-o în vedere Donald Trump în Iran, năpăstuita populație a acestei țări trebuie să știe că are de-a face mai degrabă cu un șarlatan. Cel puțin patru elemente îl recomandă din greu pentru acest titlu. 1. Le-a înșelat o dată așteptările, în ianuarie – unii iranieni au plătit cu viața acest lucru, căci îl crezuseră pe cuvânt că îi va ajuta imediat și s-au expus represiunii regimului criminal. 2. Trump s-a arătat în mod insistent ca pregătit pentru un acord cu regimul, fără a clarifica dacă asta înseamnă sau nu că va abandona aspirațiile populației pentru pedepsirea și prăbușirea regimului. 3. Venezuelenii, nu mai puțin și ei însetați de libertate, asistă azi la un concubinaj puturos între administrația Trump și regimul Maduro, doar cu Nicolas scos din schemă. 4. Trump face de un an și ceva presiuni pe ucraineni să cedeze în fața Rusiei și astfel să ajungă la mâna tiranului rus. Iar Rusia – ce neagră ironie ! – este tocmai un aliat esențial al regimului tiranic care îi nenorocește pe iranieni.
Prăbușirea lui Trump continuă. Afacerea iraniană îi dă un impuls nou
