Virusul etern

„Este timpul să o spunem cu voce tare: virusul din spatele pandemiei COVID-19 nu va dispărea”, notează Foreign Affiars, care pune cap la cap și ce am aflat despre panemie, și ce am vrea să uităm, dar și ceea ce ne este greu să recunoaștem că a rămas de făcut.

<< SARS-CoV-2 nu poate fi eradicat, din moment ce crește deja în mai mult de o duzină de specii de animale diferite. Dintre oameni, imunitatea globală de turmă, odată promovată ca o soluție singulară, este de neatins. Majoritatea țărilor pur și simplu nu au suficiente vaccinuri și chiar și în cazul celor câteva state norocoase, care se bucură de o ofertă amplă, prea mulți oameni refuză să primească vaccinul. Ca urmare, lumea nu va ajunge la punctul în care să fie suficient de mulți oameni imuni pentru a opri răspândirea virusului înainte de apariția unor variante periculoase – unele care sunt mai transmisibile, rezistente la vaccinuri și chiar capabile să se sustragă testelor actuale de depistare. Astfel de super-variantei ar putea readuce lumea din punct din care a plecat. anul 2020 s-ar putea repeta.

În loc să dispară, probabil că virusul va face ping-pong înainte și înapoi pe tot Globul, în anii următori. Unele dintre poveștile de succes de ieri sunt acum vulnerabile la focare grave. Multe dintre acestea sunt locuri care au ținut pandemia la distanță prin controale strânse la frontieră, teste, urmărire și izolare, dar nu au putut obține vaccinuri bune. Suntem martori la cazurile Taiwanului și Vietnamului, care au suferit impresionant de puține decese până în mai 2021, când, din cauza lipsei de vaccinare, s-au confruntat cu o inversare a situației. Dar chiar și țările care au vaccinat proporții mari din populația lor vor fi vulnerabile la focarele cauzate de anumite variante. Asta pare să se fi întâmplat în mai multe focare din Chile, Mongolia, Seychelles și Regatul Unit. Virusul este aici pentru a rămâne. Întrebarea este: Ce trebuie să facem pentru a ne asigura că rămânem și noi?

Cucerirea unei pandemii nu înseamnă doar bani și resurse; este vorba și despre idei și strategie. În 1854, într-un moment în care teoria germenilor mai avea drum de parcurs, medicul John Snow a oprit o epidemie de holeră la Londra, urmărindu-i sursa, o fântână infestată; după ce i-a convins pe liderii comunității să scoată mânerul din pompa puțului, focarul s-a oprit. În anii 1970, variola a crescut în Africa și India. Epidemiologul William Foege, care lucra într-un spital din Nigeria, a recunoscut că acea cantitata mică de vaccin care-i fusese alocată nu era suficientă pentru a inocula pe toată lumea. Așadar, el a fost pionierul unui nou mod de utilizare a vaccinurilor, concentrându-se nu pe voluntari sau pe cei bine conectați, ci pe persoanele cu cel mai mare risc de a contracta boala. Până la sfârșitul deceniului, grație acestei strategii – numită mai întâi „supraveghere și izolare” și mai târziu „vaccinare inelară” – variola a fost eradicată. O versiune de secol XXI a acestei strategii, coroboată cu o vaccinare în masă mai rapidă, ar putea face din COVID-19 istorie.

Pentru această pandemie, epidemiologia are și instrumente pentru a readuce lumea într-o stare de relativă normalitate, pentru a ne permite să trăim cu SARS-CoV-2 pe măsură ce am învățat să ne ocupăm de alte boli, cum ar fi gripa și rujeola. Cheia constă în tratarea vaccinurilor ca resurse transferabile, care pot fi dislocate rapid acolo unde sunt cel mai necesare: în focarele unde ratele de infecție sunt ridicate și rezervele de vaccin sunt scăzute. Statele Unite, burdușite cu vaccinuri, sunt bine poziționate pentru a conduce acest efort, folosind o versiune modernizată a strategiei utilizate pentru controlul variolei.

Între timp, guvernele ar trebui să exploateze noile tehnologii pentru o mai bună identificare și limitare a focarelor. Asta înseamnă folosirea sistemelor de notificare a expunerii pentru a alerta oamenii despre posibila lor infecție. Și înseamnă îmbunătățirea capacităților de secvențiere a genomilor virali, astfel încât cercetătorii să poată determina rapid despre ce variantă este vorba într-un anumit loc și ce vaccinuri funcționează cel mai bine împotriva fiecăreia. Toate acestea trebuie să se întâmple cât mai repede posibil. Cu cât mai lent își vaccinează țările persoanele cu cel mai mare risc de răspândire a bolii, cu atât vor apărea mai multe variante.

Sistemul internațional de răspuns la pandemii trebuie, de asemenea, reparat. Este periculos de subfinanțat, lent și vulnerabil la interferențe politice. Într-o perioadă de naționalism în creștere, țările trebuie să găsească o modalitate de a colabora pentru a reforma instituțiile globale de sănătate publică care vor fi responsabile de a duce această lungă luptă împotriva COVID-19. Aceste organisme trebuie protejate și împuternicite, astfel încât să poată lucra mai repede decât au făcut-o.

Pandemia este, în multe privințe, o poveste de gândire magică. La începutul anului 2020, mulți lideri negau că ceea ce începuse ca un focar regional în Wuhan, China, se putea răspândi în întreaga lume. Pe măsură ce au trecut lunile, guvernele și-au imaginat că virusul ar putea fi limitat prin controale la frontieră și că răspândirea acestuia va încetini miraculos odată cu încălzirea vremii. Credeau că verificarea temperaturii îi putea identifica pe toți cei inectați c virusul, că medicamentele existente ar putea fi „rearanjate” pentru a atenua boala și că infecția naturală ar duce la imunitate durabilă – toate ipotezele s-au dovedit greșite. Pe măsură ce numărul de cadavre a crescut, mulți lideri au rămas într-o stare de negare. Ignorând comunitatea științifică, ei nu au reușit să încurajeze purtarea măștilor și distanțarea socială, chiar și când dovezile s-au acumulat. Acum, guvernele trebuie să facă față unui alt adevăr incomod: că ceea ce mulți sperau să fie o criză de scurtă durată va fi în schimb o luptă lungă și lentă împotriva unui virus remarcabil de rezistent.

Cum am ajuns aici

COVID-19 a lovit într-un moment geopolitic neplăcut. O eră a naționalismului în creștere și a populismului a făcut frustrant de dificil să organizezi un răspuns de colaborare la o pandemie globală. Jair Bolsonaro din Brazilia, Xi Jinping din China, Narendra Modi din India, Vladimir Putin din Rusia, Recep Tayyip Erdogan din Turcia, Boris Johnson din Marea Britanie și Donald Trump din Statele Unite – toți acești lideri au trădat o combinație de parohialism și nesiguranța politică, care i-a determinat să minimalizeze criza, să ignore știința și să respingă cooperarea internațională.

Cele două țări care se luptă pentru conducerea globală sunt cele mai de vină pentru faptul că s-a permis ca izbucnirea unei noi boli să devină o pandemie paralizantă: China și Statele Unite. Chiar și lăsând la o parte problema dacă virusul a sărit la oameni ca urmare a unui accident de laborator sau direct de la animale, Beijingul a fost mai puțin decât sincer în schimbul de informații despre amploarea problemei, în primele sale zile. Și, deși s-ar putea să nu fie niciodată clar ce știau factorii de decizie chinezi atunci, a fost totuși iresponsabil din partea lor să permită călătoriile internaționale în și din afara unei zone epidemice în timpul unei perioade de călătorii intense de vacanță – o decizie care, probabil a creat un eveniment de super-răspândire.

Statele Unite, la rândul lor, au ignorat avertismentele timpurii ale zecilor de Cassandra epidemiologice și au negat gravitatea crizei care apăruse. Administrația Trump a tratat COVID-19 ca o amenințare abstractă în loc de un pericolul clar și prezent și nu a reușit să ofere un răspuns național coordonat. Guvernul SUA a interzis unele călătorii, dar nu pe toate, din China, a așteptat prea mult timp pentru a controla călătoriile din Europa, a refuzat trusele de testare și diagnostice dezvoltate în străinătate și a blocat dezvoltarea propriilor truse de testare. Nu a reușit să achiziționeze și să distribuie echipamentul personal de protecție necesar pentru protejarea lucrătorilor din prima linie și a populației generale, lăsând statele să concureze între ele pentru aprovizionarea critică. Politicienii au făcut din purtarea măștii o chestiune de identitate politică. Rezultatul întregului haos, întârziere și prostie a fost o răspândire în mare parte necontrolată și un număr crescut de morți. Statele Unite sunt o țară bogată, educată, care găzduiește instituțiile științifice de top din lume și puțin peste patru la sută din populația globală. Cu toate acestea, în primul an al acestei pandemii, au avut un uimitor 25 la sută din cazurile COVID-19 din lume și 20 la sută din decesele cauzate de boală.

Unele guverne au luat în serios amenințarea. La începutul pandemiei, cel mai bun predictor al succesului unei țări împotriva acestui coronavirus era experiența recentă un coronavirus anterior – SARS sau MERS. Când a apărut COVID-19, Taiwan, care fusese puternic lovit de SARS, în 2003, a implementat rapid un plan de screening, și-a închis frontierele pentru locuitorii din Wuhan și a activat un centru de comandă pentru a-și coordona răspunsul. Norocos că are un epidemiolog la conducere, ca vicepreședinte, guvernul taiwanez a acționat transparent. A lansat un program de testare, urmărire și izolare cuprinzătoare și a încurajat distanțarea socială și purtarea măștii. Până la 1 mai 2021, Taiwan a raportat doar 12 decese cauzate de COVID-19.

Vietnamul a învățat și el de la SARS. În anii care au urmat epidemiei, a construit o infrastructură robustă de sănătate publică, incluzând un centru de operațiuni de urgență și un sistem național de supraveghere pentru a facilita schimbul de date și identificarea cazurilor. Când a lovit pandemia actuală, guvernul a fost gata să implementeze un program de testare în masă, urmărirea contactelor, carantină și închiderea afaceriilor. Până în aprilie 2020, Vietnam a implementat o aplicație mobilă pentru peste jumătate din populația sa, care notifica automat utilizatorii dacă se aflau lângă cineva cu caz confirmat de COVID-19. În ciuda faptului că are o populație densă de 96 de milioane, țara nu a raportat noi decese din septembrie 2020 până în mai 2021. Până la începutul lunii mai, a contabilizat în total doar 35 de decese.

În schimb, răspunsul internațional la COVID-19 a fost surprinzător de inept, în special în comparație cu campaniile anterioare de contracarare a epidemiilor sau eradicare a bolilor. Cu variola și poliomielita, de exemplu, guvernele și organizațiile internaționale au lucrat împreună pentru a dezvolta și finanța strategii de coeziune, în jurul cărora au fost organizate echipe de răspuns la nivel mondial. Nu s-a înâmplat la fel pentru COVID-19. Politica a subminat sănătatea publică, în timpul unei crize globale, într-o măsură în care nimeni nu crezuse că este posibil. Președintele Statelor Unite a redus la tăcere liderii de sănătate publică de încredere din Centrele SUA pentru Controlul și Prevenirea Bolilor (CDC), respectata agenție de prevenire a bolilor pe care lumea o aștepta să preia conducerea și a retras Statele Unite din Organizația Mondială a Sănătății (OMS), chiar când colaborarea globală era cea mai necesară. Încurajați de Trump, liderii oportuniști din alte părți i-au urmat exemplul, adoptând politici de negare a bolilor, care au amplificat și mai mult numărul morților și suferința.

Dezvoltarea vaccinului a fost unul dintre puținele zone luminoase ale acestei pandemii. Companiile farmaceutice și biotehnologice au lucrat umăr la umăr cu guvernele pentru a produce noi vaccinuri puternice, într-un timp record. Cele două vaccinuri bazate pe ARN messenger sau ARNm – de la Moderna și Pfizer-BioNTech – au avansat rapid. La doar două luni de la publicarea secvenței genetice a SARS-CoV-2, vaccinul Moderna era testat într-un studiu clinic de fază 1 și, nu după mult timp, a trecut la faza 2. În același timp, un număr de actori — Coalition for Epidemic Preparedness Innovations, Gavi, OMS și multe guverne, companii și filantropi – investeau masiv în capacitatea de producție. Drept urmare, companiile din spatele celor două vaccinuri au reușit să mărească rapid producția și să desfășoare studii de fază 3 în timpul verii. Studiile au demonstrat că vaccinurile Moderna și Pfizer-BioNTech nu erau doar sigure, ci și mult mai eficiente decât credeau mulți, iar până la sfârșitul anului 2020, agențiile de reglementare din întreaga lume le-au autorizat pentru utilizare de urgență. Și vaccinurile bazate pe un adenovirus modificat s-au mișcat rapid. Regatul Unit a autorizat vaccinul Oxford-AstraZeneca în decembrie 2020, iar Statele Unite au făcut același lucru pentru vaccinul cu doză unică, Johnson & Johnson, în februarie 2021.

Cu toate că dezvoltarea vaccinurilor a fost un triumf al cooperării internaționale, distribuția lor numai așa ceva nu a fost. Statele Unite și alte țări bogate au cumpărat de mai multe ori numărul de doze de care aveau nevoie, de la mai mulți producători, în esență înclinând piața vaccinurilor ca și cum produsul ar fi o marfă. Înrăutățind lucrurile, unele țări au impus reglementări restrictive la export care au împiedicat fabricarea și distribuția mai largă a vaccinurilor. În luna mai, subliniind că 75% din dozele de vaccin au ajuns până acum în doar zece țări, directorul general al OMS, Tedros Adhanom Ghebreyesus, a numit pe bună dreptate distribuția „o inechitate scandaloasă care perpetuează pandemia”.

În absența unei coordonări globale pentru achiziționarea și distribuirea vaccinurilor, guvernele au încheiat acorduri bilaterale, lăsând unele țări ghinioniste să aibă vaccinuri mai puțin eficiente sau netestate. De exemplu, China a exportat peste 200 de milioane de doze din patru vaccinuri autohtone – mai mult decât orice altă țară – și totuși există date tulburător de transparente despre siguranța vaccinurilor chineze. Rapoartele din Brazilia, Chile și Seychelles au ridicat îndoieli cu privire la eficacitatea lor. Între timp, creșterea devastatoare a numărului de cazuri în India a redus exporturile de vaccinuri produse local, lăsând țările care depindeau de acestea, precum Bhutan, Kenya, Nepal și Rwanda, cu provizii inadecvate. Statele Unite au făcut multe promisiuni, dar de la sfârșitul lunii mai, singurul vaccin pe care l-au exportat a fost cel de la Oxford-AstraZeneca – pe care Administrația SUA pentru Alimente și Medicamente nu îl autorizase încă – trimițând patru milioane de doze către vecinii săi, Canada și Mexic.

Pentru a oferi măcar o pernă de vaccinuri pentru țările mai sărace și pentru a ajuta OMS să gestioneze provocarea distribuției globale a vaccinurilor, o coaliție de organizații a creat un consorțiu unic numit COVAX. Organismul a continuat să dezvolte un mecanism de „angajament avansat pe piață”, prin care guvernele au fost de acord să cumpere un număr mare de doze la prețuri prestabilite. Scopul este de a strânge suficienți bani pentru a furniza aproape un miliard de doze pentru 92 de țări care nu sunt capabile să plătească singure pentru vaccinuri, permițându-i fiecăreia să satisfacă 20% din nevoile sale de vaccin. Cu toate acestea, din luna mai, atingerea acestei ținte, oricând în 2021, părea ceva îndepărtat.

De fapt, barierele de acces au fost atât de profunde încât multe țări cu venituri mici și medii nu vor avea suficiente vaccinuri pentru a inocula chiar și populațiile lor cu risc până în 2023. Această disparitate a condus la imaginea iritantă a unui ecran împărțit în două. În același timp în care americanii își scoteau măștile și se pregăteau pentru vacanțele de vară, India, cu doar trei procente din cei 1,4 miliarde de locuitori complet vaccinați, era în flăcările rugurilor funerare.

Coronavirusul la răscruce

După peste un an și jumătate de pandemie, a devenit clar că cursa de îngrădire a virusului este simultan un sprint și un maraton. Da, lumea trebuie să vaccineze cât mai multe persoane posibil și cât mai repede posibil pentru a încetini răspândirea virusului. Dar dacă mâine fiecare om de pe planetă ar fi vaccinat, SARS-CoV-2 ar mai trăi în mai multe specii de animale, inclusiv maimuțe, pisici și căprioare. În Danemarca, peste 200 de persoane au contractat COVID-19 de la nurci. Deși nu există încă dovezi ale transmiterii susținute de la oameni la animale și apoi înapoi la oameni, descoperirea SARS-CoV-2 la atâtea specii înseamnă că nu este doar plauzibilă, ci probabilă.

Visul imunității de turmă a murit și el. Cu doar un an în urmă, unii experți nou-apăruți susțineau că virusul ar trebui să aibă frâu liber pentru a circula, astfel încât țările să ajungă la imunitatea de turmă cât mai curând posibil. Suedia a urmat această abordare; în mod previzibil, a înregistrat rate de infecție și deces dramatic mai mari decât vecinele Danemarca, Finlanda și Norvegia (suferind și daune economice similare). Abia după ce s-au produs sute de mii de decese inutile la nivel mondial, această strategie greșită a fost abandonată.

Mai recent, epidemiologii dezbăteau ce procent din populație trebuia vaccinat pentru a atinge imunitatea de turmă și când ar fi atins pragul respectiv. Dar acum devine clar că lumea nu poate aștepta ca imunitatea de turmă să îngrădească pandemia. În primul rând, vaccinarea se desfășoară prea încet. Este nevoie de prea mult timp pentru a produce și livra suficiente provizii de vaccinuri, iar o considerabilă mișcare globală anti-vaccin diminuează cererea pentru acestea. În altă ordine de idei, a existat un flux constant de noi variante ale virusului, amenințând progresul realizat cu vaccinuri și diagnostice.

Variantele sunt un produs secundar inevitabil al creșterii exponențiale a pandemiei. Peste jumătate de milion de cazuri noi de COVID-19 sunt raportate în fiecare zi. Fiecare persoană infectată adăpostește sute de miliarde de particule de virus, care se reproduc constant. Fiecare rundă de replicare a fiecărei particule virale produce în medie 30 de mutații. Marea majoritate a mutațiilor nu fac virusul mai transmisibil sau mortal. Dar cu un număr astronomic de mutații care se întâmplă în fiecare zi, pe tot Globul, există un risc din ce în ce mai mare ca unele dintre ele să conducă la virusuri mai periculoase, devenind ceea ce epidemiologii numesc „variante de îngrijorare”. Focarele hiperintense – precum cele din New York (martie 2020), Brazilia (martie 2021) și India (mai 2021) – doar cresc riscul.

Au apărut deja o serie de variante care se răspândesc mai ușor, provoacă boli mai severe sau reduc eficacitatea tratamentelor sau vaccinurilor, cum ar fi varianta B.1.1.7 (detectată pentru prima dată în Regatul Unit), B.1.351 (Africa de Sud) ), B.1.429 (California), P.1 (Brazilia) și B.1.617.2 (India). Deși variantele primesc adesea  o etichetă geografică bazată pe locul în care au fost identificate prima dată, acestea ar trebui considerate amenințări globale. (De fapt, având în vedere incertitudinea cu privire la locul în care a apărut fiecare variantă, spre deosebire de locul unde a fost raportată prima dată, ar fi cel mai bine ca nomenclatura geografică să fie abandonată cu totul).

Până în prezent, cele trei vaccinuri autorizate în Statele Unite – vaccinurile Moderna, Pfizer-BioNTech și Johnson & Johnson – sunt eficiente împotriva variantelor existente. Dar două variante, B.1.351 și B.1.617.2, au prezentat semne de afectare a eficacității altor vaccinuri și a anticorpilor terapeutici. Fiecare variantă nouă, mai rezistentă sau mai transmisibilă poate necesita vaccinuri de rapel suplimentare, sau poate vaccinuri cu totul noi, care se adaugă provocării logistice masive de a vaccina miliarde de oameni din aproape 200 de țări. Alte variante se pot chiar sustrage testelor de diagnostic actuale, făcându-le mai dificil de urmărit și conținut. Pe scurt, cu greu poți zice că pandemia este în ultima sa fază.

Rolul Americii

Fiind o țară bogată, puternică și avansată din punct de vedere științific, Statele Unite sunt poziționate în mod optim pentru a ajuta la conducerea luptei petermen lung împotriva COVID-19. Pentru a face acest lucru, țara trebuie să-și recupereze reputația de lider mondial în domeniul sănătății publice. Într-o perioadă de naștere a naționalismului, atât în ​​țară, cât și în străinătate, va trebui să se ridice deasupra forțelor diviziunii și să mobilizeze restul lumii în a i se alătura în ceea ce ar putea fi cel mai mare experiment din toate timpurile în cooperarea mondială din domeniul sănătății.

Pentru început, Statele Unite trebuie să-și continue traiectoria către zero cazuri COVID-19, acasă. Nici o țară nu-i poate ajuta pe ceilalți, dacă ea însăși este infirmă. Vaccinurile extraordinar de eficiente, împreună cu campaniile de vaccinare la fel de impresionante din majoritatea statelor americane, au scăzut dramatic numărul de infecții. Când epidemiologii se uită acum la Statele Unite, nu mai văd o pătură de boală care acoperă întreaga țară ci izbucniri de moment, împrăștiate. Aceasta înseamnă că se poate discerne între lanțuri individuale de transmitere – un element de natură să schumbe jocul în ceea ce privește strategia.

Una dintre cele mai importante piese care lipsesc din programul de vaccinare din SUA este aprecierea puterii unei desfășurări rapide și țintite. Vaccinurile ar trebui redistribuite către zonele din țară cu rate de infectare ridicate, pentru a-i proteja pe cei mai expuși riscului de a contracta boala și pentru a reduce potențialul de transmitere. În multe privințe, această strategie reprezintă o revenire la elementele de bază ale controlului bolii. Pentru eradicarea variolei, în anii 1970, epidemiologii au încurajat departamentele de sănătate publică să raporteze cazuri potențiale, au căutat persoane simptomatice la adunări mari, au menținut un „registru al zvonurilor” pentru a identifica focare noi și au oferit recompense în numerar persoanelor care au găsit potențiale cazuri. Au investigat fiecare caz, au localizat sursa infecției și au identificat persoane de contact care ar fi putut avea boala. Cei care au fost infectați cu variolă, precum și persoanele pe care le-au expus bolii, au fost repede izolați și vaccinați. Prin practicarea vaccinării „la timp”, epidemiologii au reușit să prevină apariția de noi lanțuri de transmitere – controlând rapid boala și economisind până la trei sferturi din dozele de vaccin, comparativ cu varianta în care ar fi efectuat vaccinarea în masă.

Desigur, a fost o altă boală, un alt vaccin și un alt moment. O parte din ceea ce face COVID-19 atât de dificil de combatut este faptul că e o boală aeriană cu o transmitere atât de asimptomatică. Astăzi, însă, epidemiologii au avantajul suplimentar al unor noi instrumente puternice pentru depistarea focarelor și dezvoltarea vaccinurilor. Ei pot folosi aceste inovații pentru a construi o versiune de supraveghere și izolare de secol XXI pentru lupta împotriva acestei pandemii. Adoptând o strategie de vaccinare „la timp”, Statele Unite și alte țări cu rate de infecție moderate ar trebui să acorde prioritate imunizării persoanelor despre care se știe că au fost expuse (pentru care vaccinarea poate preveni sau diminua simptomele), împreună cu contactele și comunitățile lor, folosind metode de modă veche sau moderne.

Dacă Statele Unite rezolvă puzzle-ul controlului focarelor de COVID-19, acasă, și se protejează împotriva importurilor de virus din străinătate, vor avea un plan pe care îl pot împărtăși la nivel global. Ar trebui să facă acest lucru, îndreptându-se spre exterior pentru a ajuta la conducerea a ceea ce va fi cea mai mare și mai complicată campanie de combatere a bolilor din istoria omenirii. În acest scop, ar trebui să sprijine capacitatea de producție extinsă a vaccinurilor împotriva COVID-19 din întreaga lume și să înceapă să lucreze distribuind suficient din ele pentru a ajunge până la ultima milă a fiecărei țări din lume – și să facă acest lucru mai repede decât pot ține pasul noi super-variante.

Există și alte lucrări de făcut pe plan intern. Planul american de salvare de 1,9 trilioane de dolari, aprobat de Congres în martie, a furnizat 48 de miliarde de dolari pentru testare, diagnostic și personal suplimentar de sănătate publică pentru a conține focare. Astfel de eforturi au devenit cu atât mai importante cu cât cererea de vaccinări a încetinit. Din mai, abia jumătate din țară a fost complet imunizată. Chiar și cu cei cu imunitate naturală dobândită după o infecție anterioară, tot rămân aproximativ 125 de milioane de americani sensibili la COVID-19. Astfel, există și mai multe motive pentru a construi capacitatea de a proteja acești americani de importurile inevitabile de virus, dublând eforturile de a găsi, gestiona și conține toate focarele.

O parte din acest efort va necesita construirea unui sistem mai puternic de supraveghere a bolilor în Statele Unite. Spitalele, laboratoarele de testare și agențiile locale de sănătate publică raportează deja în mod curent date despre COVID-19 către CDC. Dar CDC trebuie să continue să adauge modalități mai inovatoare de a detecta focarele din timp. Deja, epidemiologii din întreaga lume experimentează detectarea digitală a bolilor, analizând datele despre cumpărăturile din farmacii și cercetând rețelele sociale și știrile online pentru a găsi indicii despre noi focare. Profitând de dosarele medicale electronice, aceștia urmăresc simptomele pacienților din camera de urgență în timp real.

Și au creat sisteme de supraveghere participativă, cum ar fi aplicațiile Outbreaks Near Me, în Statele Unite, și DoctorMe, în Thailanda, care le permit oamenilor să dezvăluie voluntar simptomele online.

Împreună, aceste sisteme de raportare ar putea surprinde un procent ridicat de cazuri simptomatice. Pentru a găsi infecții ratate, epidemiologii pot monitoriza sistemele de canalizare, pentru depistarea virusului care se găsește în fecale, detectând astfel focare nedeclarate. Iar pentru a surprinde cazuri asimptomatice, o sarcină deosebit de importantă pentru întreruperea transmiterii SARS-CoV-2, sistemele de notificare a expunerii se vor dovedi esențiale. Cu aceste sisteme, utilizatorii sunt avertizați, prin intermediul telefoanelor lor mobile, dacă au intrat în contact strâns cu cineva infectat cu virusul, fără ca identitatea acelei persoane să fie divulgată – informând astfel persoanele care nu se simt rău că este posibil să poarte virusul. În același timp în care sunt anunțați de o posibilă infecție, utilizatorii pot fi sfătuiți să se testeze, să se vaccineze sau să afle în ce constă sprijinul guvernului pentru izolare. Deși astfel de sisteme sunt încă la început, primele relatări din Irlanda și Regatul Unit, unde ele au decolat, sunt încurajatoare.

Adăugarea unor forme mai noi de detectare a bolilor la sistemele convenționale de raportare le-ar oferi oficialităților din domeniul sănătății publice un fel de conștientizare situațională cu care comandanții și directorii executivi de pe câmpul de luptă sunt de multă vreme obișnuiți. Acest lucru, la rândul lor, le-ar permite să acționeze mult mai rapid pentru a contracara focarele. La fel și secvențierea virală mai rapidă și mai ieftină, care ar permite oamenilor de știință să identifice rapid infecțiile și variantele. Aceștia ar putea utiliza  informațiile respective pentru a actualiza testele de diagnostic pentru a asigura supravegherea exactă și a modifica vaccinurile spre a le menține eficacitatea. Dacă s-a constatat că o anumită variantă este vulnerabilă la un vaccin și nu la altele, vaccinul care a funcționat cel mai bine ar putea fi dus de urgență în zonele în care varianta a fost predominantă. O astfel de abordare personalizată va deveni și mai importantă pe măsură ce se creează noi vaccinuri pentru noi variante; aceste vaccinuri vor fi inevitabil insuficiente.

Toată lumea ar trebui să fie recunoscătoare pentru vaccinurile remarcabile care au câștigat cursa pentru a fi pe primul loc. Dar Statele Unite și alte țări bogate trebuie să investească totuși în următoarea generație de vaccinuri anti-COVID-19, care să fie mai puțin costisitoare, nu necesită refrigerare și pot fi administrate într-o singură doză de către personal neinstruit. Acesta nu este un vis: cercetătorii dezvoltă deja vaccinuri care pot supraviețui căldurii, pot avea efect mai rapid și pot fi administrate printr-un spray nazal, picături orale sau un plasture transdermic. Datorită acestor inovații, lumea ar putea avea în curând vaccinuri care să fie la fel de practic de distribuit în India rurală sau Zimbabwe ca și în Londra sau Tokyo.

Repornirea sistemului

Chiar dacă Statele Unite trebuie să joace un rol principal în controlul acestei pandemii, acest lucru nu va fi suficient fără eforturi de reformare a cadrului global de răspuns la pandemie. Sistemul actual este defect și rămâne un fapt simplu: ceea ce a început ca un focar de nou coronavirus ar fi putut fi îngrădit chiar și atunci când era o epidemie de dimensiuni moderate. Într-un raport publicat în luna mai, un grup independent condus de doi foști șefi de stat, Ellen Johnson Sirleaf din Liberia și Helen Clark din Noua Zeelandă, nu a atribuit vina pentru acest eșec. Însă grupul a oferit sugestii pentru a preveni repetarea aceleiași greșeli.

Recomandarea sa principală a fost de a ridica pregătirea și răspunsul la pandemie la cele mai înalte niveluri ale ONU prin crearea unui „consiliu global pentru amenințări la adresa sănătății”. Acest consiliu ar fi separat de OMS, condus de șefii de stat, și însărcinat cu responsabilizarea țărilor pentru conținerea epidemiilor. Pentru a reconstrui încrederea publicului în instituțiile globale de sănătate, acesta ar trebui să fie imun la interferențe politice. Raportul concepea consiliul ca sprijinind și supraveghind o OMS care avea mai multe resurse, autonomie și autoritate. O contribuție vitală pe care ar putea să o aducă ar fi identificarea acelor teste de diagnostic, medicamente și vaccinuri pentru COVID-19 în care merită cel mai mult investit și alocat resurse în consecință, astfel încât acestea să poată fi dezvoltate rapid și distribuite eficient. Deși rămân multe detalii de rezolvat, recomandarea unui astfel de consiliu reprezintă o încercare curajoasă, în mijlocul unei pandemii, de a reforma modul în care sunt gestionate pandemiile – asemănător cu reconstruirea unui avion în timpul zborului acestuia.

Cea mai urgentă nevoie de sănătate publică globală este viteza. Cu o epidemie virală, timpul este aproape totul. Cu cât este descoperit un focar mai repede, cu atât sunt mai mari șansele să poată fi oprit. În cazul COVID-19, detectarea timpurie și rapidă ar permite factorilor de decizie din întreaga lume să știe unde să creeze vaccinurile adecvate, ce variante circulă și cum să facp triajul resurselor, în funcție de risc. Din fericire, când următorul nou agent patogen apare – și este o chestiune de când, nu de dacă – progresele științifice vor permite instituțiilor globale de sănătate publică să se miște mai repede decât oricând. Oamenii de știință de la CDC și de la OMS Global Outbreak Alert and Response Network, sau GOARN, au făcut pași uriași în compilarea unei game de fluxuri de date pentru a afla rapid de noi focare. Acum douăzeci de ani, era nevoie de șase luni pentru a detecta un nou virus cu potențial pandemic; astăzi, se poate face în câteva săptămâni.

Dar sistemul global de supraveghere a bolilor mai are loc suficient pentru îmbunătățit. Cele mai noi tehnologii de supraveghere – detectarea digitală a bolilor, sisteme de supraveghere participativă și sisteme de notificare a expunerii – ar trebui să fie disponibile peste tot, nu doar în cele mai bogate țări. La fel ar trebui să fie și tehnologiile de secvențiere virală. Este timpul să trecem dincolo de vechiul model de sănătate globală, în care mostre de agenți patogeni erau trimise din țările sărace în țările bogate pentru a fi secvențiate, țările care au trimis eșantioanele rareori beneficiind de kiturile de testare, vaccinurile și terapiile care au fost dezvoltat ca urmare. Aceasta este o chestiune nu numai de corectitudine, ci și de necesitate epidemiologică, întrucât cu cât o nouă epdemie poate fi detectată mai aproape de originea sa, cu atât lumea poate răspunde mai repede.

Chiar dacă un agent patogen nou scapă de frontierele naționale, mai este timp să îl îngrădim la nivel regional. Guvernele ar trebui să încurajeze schimbul de date despre bolile emergente între țările vecine. În acest scop, ar trebui să sprijine organizațiile de conectare pentru supravegherea regională a bolilor sau CORDS, un grup care reunește trei duzini de țări, mai multe agenții ONU (inclusiv OMS) și o serie de fundații, toate într-un efort de a împărtăși semnale de avertizare timpurie privind bolile infecțioase și de a coordona răspunsurile la acestea. În același spirit, OMS ar trebui să colaboreze cu guverne și organizații neguvernamentale pentru a pune datele demografice, epidemiologice și secvențiale anonimizate la nivel de caz într-o singură bază de date. Scopul final este o rețea globală de informații despre sănătate care să reunească oamenii de știință care pot colecta, analiza și partaja datele necesare pentru a informa cu privire la dezvoltarea testelor de diagnostic, a medicamentelor și a vaccinurilor, precum și pentru a lua decizii cu privire la unde să creeze vaccinuri pentru a controla focarele.

Terminând treaba

COVID-19 nu este încă cea mai gravă pandemie din istorie. Dar nu ar trebui să ispitim soarta. Ultimul an și jumătate a dezvăluit modul în care globalizarea, călătoriile aeriene și apropierea tot mai mare dintre oameni și animale – într-un cuvânt, modernitatea – au făcut umanitatea mai vulnerabilă la bolile infecțioase. Susținerea modului nostru de viață necesită, așadar, schimbări profunde în modul în care interacționăm cu lumea naturală, modul în care ne gândim la prevenție și modul în care răspundem la situațiile de urgență la nivel mondial. De asemenea, imoune ca până și liderii populisti să gândească global. Interesul personal și naționalismul nu funcționează atunci când vine vorba de o boală infecțioasă letală care se deplasează pe tot Globul cu viteza unui avion cu reacție și se răspândește într-un ritm exponențial. Într-o pandemie, converg prioritățile interne și externe.

Cea mai mare parte a planetei încă plânge după ceea ce s-a pierdut de când a început această pandemie. Cel puțin trei milioane și jumătate de oameni au murit. Mulți mai mulți suferă de efecte persistente ale bolii. Bilanțul financiar al pandemiei a fost estimat la aproximativ 20 de trilioane de dolari. Practic nimeni nu a fost scutit de vreun doliu sau vreo pierdere. Oamenii sunt gata de încheierea lungului coșmar. Dar, în majoritatea locurilor, nu asta nu se vaîntâmpla. Disparități uriașe au dus la o poveste dickensiană despre două lumi, în care unele țări se confruntă cu un răgaz de la boală, în timp ce altele sunt încă în flăcări.

Psihiatrul Elisabeth Kübler-Ross a subliniat în mod controversat etapele durerii prin care trec oamenii în timp ce învață să trăiască cu ceea ce s-a pierdut: negarea, furia, negocierea, depresia și acceptarea. Aproape toată lumea a experimentat cel puțin una dintre aceste etape în timpul pandemiei, deși în multe privințe, lumea este încă blocată în prima etapă, negând, refuzând să accepte că pandemia este departe de a fi terminată. La aceste cinci etape, bioeticianul David Kessler a adăugat încă una care este crucială: găsirea sensului. De la devastarea COVID-19, lumea trebuie să colaboreze pentru a construi un sistem durabil pentru atenuarea acestei pandemii și prevenirea următoarei. Să ne dăm seama cum să facem asta ar putea fi cea mai semnificativă provocare din viața noastră. >>

Şocul electric. Testul de turnesol de acum 100 de ani şi cum se poate ajunge la destinaţie pe urmele Tesla