Folosirea forței pentru a schimba frontierele internaționale este un tabu…. până când nu mai este, scrie Edward Lucas într-o analiză CEPA.
<< Vă amintiți de Goa? Ultimul fragment al imperiului indian al Portugaliei a fost anexat după o scurtă operațiune militară în 1961. Puțini au ridicat măcar proteste formale față de acest exercițiu de politică a puterii brute. Câștigată prin forță în 1510, Goa a fost pierdută în același fel. Conta mult mai mult să rămâi prieten cu noua Indie decât să-ți faci griji pentru orgoliul rănit al unui fascist portughez încăpățânat.
Pe măsură ce Ucraina se confruntă cu perspectiva de a schimba teritoriu pentru o (așa-zisă) pace, episodul Goa subliniază fragilitatea regulii – consacrate în Carta ONU, articolul 2.4 – că frontierele nu pot fi schimbate prin forță. Încă din zorii acelei presupuse lumi noi, strălucitoare, din 1945, asemenea schimbări s-au produs mult prea des, chiar și în Europa presupus super-civilizată și respectuoasă cu legea: e cazul Ciprului, încă divizat după invazia turcă din 1974, sau cazul Armenia-Azerbaidjan, sau fosta Iugoslavie. Până la urmă, politica este cea care contează. Cât de mult îți pasă de învingători și, respectiv, de învinși? Pe cine învinovățești pentru conflictul inițial? Va folosi la ceva să te plângi? Restul nu sunt decât vorbe.
Sofiștii pot face distincția între recunoașterea de jure și de facto a unor frontiere trasate în mod ilegal. Dar, așa cum au remarcat miniștrii de externe baltici într-un articol din Financial Times publicat săptămâna aceasta, asta înseamnă puțin pentru oamenii direct afectați. Kęstutis Budrys (Lituania), Baiba Braže (Letonia) și Margus Tsahkna (Estonia) au scris că, pentru cei șase milioane de cetățeni baltici care au trăit ocupația sovietică după 1940, „nuanțele juridice internaționale nu ofereau nicio protecție împotriva ororii zilnice”. Un număr similar de cetățeni ucraineni trăiește în teritoriile deja ocupate de Rusia. Acești oameni se confruntă cu răpirea copiilor, tortură, încarcerare, supraveghere, propagandă și alte cruzimi ce amintesc de trecutul sovietic. Concesiile făcute pe seama altora se pot face rapid. A le inversa durează decenii, iar asta în caz că se întâmplă vreodată.
Este adevărat, acele nuanțe juridice nu sunt un nimic. Ele pot oferi argumente diplomatice utile. Cu siguranță devin practice atunci când vremurile se schimbă. Constituția Germaniei a oferit un cadru convenabil pentru reunificare. Statele baltice subliniază continuitatea istorică cu republicile dinainte de război. Dar schimbarea raportului de forțe care le face relevante înseamnă și că nu sunt strict necesare. Cu mult, mult mai bine este să nu fii divizat sau ocupat de la bun început.
Pentru Ucraina, nicio discuție despre încetări ale focului, garanții de securitate, schimburi teritoriale sau reconstrucție nu poate evita acest punct central. Voința politică necesară pentru ca acestea să funcționeze este uriașă. Dar dacă am fi avut o asemenea voință politică uriașă, Ucraina nu s-ar afla acum în defensivă pe câmpul de luptă. Aceste țări au fost prea speriate pentru a ajuta Ucraina să învingă Rusia atunci când avea o șansă de victorie. De ce ar trebui să creadă cineva că aceste țări, liderii și alegătorii lor vor fi mai hotărâți să suporte acele riscuri și costuri după ce luptele se vor opri?
Poate cea mai puțin neatractivă opțiune, un armistițiu în stil coreean, a funcționat în principal pentru că fiecare administrație a Statelor Unite de după 1953 și-a pus toată greutatea în apărarea și reconstrucția Coreei de Sud; greu de găsit o asemenea hotărâre acum.
Motivația agresorului în acest război este și ea diferită. Susținătorii sovietici și chinezi ai Coreei de Nord nu își doreau un război fără sfârșit. Vladimir Putin are nevoie de isteria militară pentru supraviețuirea regimului său. Așa cum subliniază Jill Dougherty, veterana corespondentă CNN, în noua ei carte de memorii ce acoperă peste 50 de ani de observare a Rusiei, „insecuritatea nevrotică” este trăsătura definitorie a perspectivei Kremlinului. Diplomația poate atenua marginile problemei, dar concesiile o agravează, nu o diminuează. Singura contramăsură reală este voința politică. Ucrainenii, balticii și alte victime ale înțelegerilor murdare din trecut înțeleg asta. Vom vedea câți alții vor înțelege. >>
