Al Doilea Război Rece e aici. Iar Occidentul își imită inamicul – China

„Există o osmoză în război, numiți-o cum vreți, dar învingătorii tind să-și asume întotdeauna … capcanele celui care pierde”, spune unul dintre ofițerii din romanul Cei goi și cei morți al lui Norman Mailer. „Am putea deveni cu ușurință fasciști după ce vom câștiga”, notează într-o analiză din The Spectator Niall Ferguson, expert al Hoover Institution din cadrul Universității Stanford. 

🔹 Americanii au fost mult timp bântuiți de această noțiune – osmoza războiului. De-a lungul Primului Război Rece, o temă recurentă în comentariile liberale și conservatoare era aceea că avusese loc un fel de convergență care făcuse ca Statele Unite să semene – cel puțin în unele privințe – cu inamicul lor sovietic. Toate superputerile nucleare vor sfârși ca țări-sclave, fusese profeția sumbră a lui George Orwell în articolul care a inventat termenul de „Război Rece”, precum și în al său 1984. O preocupare similară l-a determinat pe Dwight Eisenhower să avertizeze, la ieșirea din președinție, despre puterea „complexului militar-industrial”.

În The New Industrial State, John Kenneth Galbraith a susținut că planificarea înlocuia inexorabil piața în Statele Unite, la fel ca și în Uniunea Sovietică, din cauza cerințelor „producției moderne la scară largă”. Stânga radicală a mers mult mai departe, insistând că Statele Unite au fost de fapt agresorul în Războiul Rece – care era, desigur, exact motivul central al propagandei sovietice.

Inutil să spun că toate acestea s-au dovedit a fi niște mari exagerări. Diferențele dintre sistemul economic american și cel sovietic au crescut cu trecerea timpului, nu doar în ceea ce privea organizarea, ci și performanța. Nici coșmarul lui Orwell nu s-a concretizat: SUA și aliații săi nu au degenerat în Oceania, un stat totalitar nediferențiat de Eurasia și Estasia.

Prin urmare, v-ați fi putut aștepta ca, pe măsură ce cel de-al Doilea Război Rece își ia voltă, liderii americani să facă tot posibilul pentru a distinge sistemul lor – bazat pe piața liberă, libera exprimare, statul de drept, votul universal și separarea puterilor – de cel al Republicii Populare Chineze – bazat pe puterea nelimitată și incontestabilă a Partidului Comunist asupra fiecărui aspect al vieții. Este adevărat, secretarul de stat american, Antony Blinken, a vorbit despre – bunăoară, la întâlnirea tensionată Anchorage, din martie, cu omologul său Yang Jiechi – „îngrijorările semnificative” ale administrației Biden privind „acțiunile Chinei în Xinjiang, Hong Kong, Tibet și Taiwan, precum și față de acțiunile întreprinse în spațiul cibernetic”. Cu toate acestea, când ajungem la proba practică, această administrație pare uneori să urmeze modelul Chinei.

La sfârșitul lunii martie, de exemplu, Joe Biden i-a propus lui Boris Johnson o versiune occidentală a inițiativei „O centură, un drum” din China. „Am sugerat că ar trebui să avem, în esență, o inițiativă similară, pornind de la statele democratice, ajutând la acele comunități din întreaga lume care, de fapt, au nevoie de ajutor”, a declarat Biden reporterilor. În mod convențional, „OBOR” (cunoscut și sub denumirea de „Inițiativa Centură și Drum”) este descris ca un vast program de investiții în infrastructură, deși o caracterizare mai potrivită este aceea de program de împrumut, propagandă și șantaj.

Nimeni nu a avut destulă temeritate să sugereze că programul de cheltuieli interne al lui Biden este, de asemenea, oarecum chinezesc atât în ​​concepție, cât și în mărime. A început cu factura de ajutor Covid de 1,9 trilioane de dolari (Planul de Ajutor American). Apoi a venit factura de infrastructură de 2,2 trilioane de dolari (Planul American pentru Locuri de Muncă). Și tocmai săptămâna trecută ni s-a prezentat Planul pentru Familii Americane de 1,8 trilioane de dolari. Plan, plan, plan – numai de-ar fi trăit J.K. Galbraith pentru a-și revendica teoria.

Prețul combinat pentru toate aceste planuri ajunge la puțin sub 6 trilioane de dolari, echivalent cu mai mult de un sfert din producția economică a SUA (deși cheltuielile atât pentru planurile cu locuri de muncă, cât și pentru cele destinate familiilor sunt repartizate pe mai mulți ani). Republicanii nu sunt bine poziționați pentru a critica, după ce, în mod involuntar, au legitimat atât venitul de bază universal, cât și Teoria Monetară Modernă, cu măsurile de urgență adoptate anul trecut. Le-a fost lăsată foștilor democrați, în special Larry Summers și Steve Rattner, responsabilitatea de a-și exprima neliniștea față de scara extinderii fiscale, care nu numai că riscă să supraîncălzească o economie aflată deja în redresare, ci și să crească permanent rolul guvernului federal în economie.

Și să nu-i uităm pe cei care îndeamnă Rezerva Federală să se grăbească și să elaboreze propria versiune a monedei digitale, precum cea a băncii centrale din China, aparent neștiind că obiectivele principale ale e-yuanului sunt de-a întări supravegherea tranzacțiilor financiare de către PCC și de a reduce puterea platformelor electronice de plată construite de giganții tehnologici chinezi Alibaba și Tencent. În ciuda lipsei evidente de entuziasm a președintelui Rezervei Federale, Jay Powell, acesta este supus unei presiuni crescânde pentru a se plia pe modelul chinez. Deja Banca Angliei avansează, cu propriul grup de lucru al băncii centrale, pentru a lansa o monedă digitală (CBDC). Christine Lagarde, președintele Băncii Centrale Europene, are în vedere o e-euro în aproximativ patru ani.

Una este să concurezi cu China. Cred cu tărie că trebuie să facem acest lucru în toate domeniile, de la inteligența artificială la vaccinurile Covid. Dar în momentul în care începem să copiem China, suntem pe calea pierzaniei.

Luați în considerare modul eronat în care multe țări occidentale au concluzionat anul trecut că locdown-urile în stil chinezesc erau modalitatea corectă de-a face față Covidului, fără să realizeze că nicio societate liberă nu ar putea tolera restricții la fel de draconice precum cele impuse în toată China de la sfârșitul lunii ianuarie a anului trecut, care s-au bazat pe vasta rețea de membri ai Partidului Comunist din fiecare cartier pentru a asedia polițienește comportamentul cetățenilor. Neil Ferguson, epidemiologul Imperial College, care a influențat decizia Regatului Unit de a intra în lockdown, a fost clar în ceea ce privește sursa sa de inspirație. „Dacă China nu ar fi făcut-o, anul ar fi fost foarte diferit”, a recunoscut el într-un interviu din decembrie. „«Este un stat comunist cu un singur partid», ne-am spus. «N-am putea face așa ceva în Europa», ne-am gândit. Și apoi Italia a făcut-o. Și ne-am dat seama că putem.”

Aș argumenta împotriva cvasi-tizului meu, zicându-i că, în panica ce ne-a cuprins în martie anul trecut, ne-am grăbit să imităm China. Ar fi trebuit să adoptăm mult mai devreme modelul destul de diferit al Republicii Chinei (Taiwan), care combina testarea pe scară largă, urmărirea contactelor și izolarea celor infectați pentru a stăpâni răspândirea virusului.

Există argumente rezonabile care trebuie aduse în favoarea certificatelor de vaccinare, precum și precedente istorice pentru astfel de documente. Dar există un risc evident ca astfel de certificate să se transforme în cărți de identitate naționale digitale – un sistem pe care China a început să-l folosească în 2018.

Faptul că ne aflăm acum în cel de-al Doilea Război Rece a devenit din ce în ce mai greu de negat, încă de la începutul pandemiei asemănător Cernobîlului, care ni i-a arătat pe oficialii din Wuhan și Beijing comportându-se asemenea omologilor sovietici în 1986: folosind amânarea și obscuritatea. Diferențele constau în faptul că acesta a fost un dezastru mult mai grav decât Cernobîlul, iar oficialii chinezi s-au lipit cu tupeu de povestea lor, conform căreia virusul își are originea în altă parte.

Sentimentul public a înclinat în mod hotărât împotriva Beijingului, și nu doar în Statele Unite, așa cum arătau clar sondajele efectuate de Pew Research Center în toamnă. În timp ce mulți intelectuali occidentali încă rezistă analogiei cu Războiul Rece, insistând asupra faptului că este posibil un sistem hibrid de „cooperare” între frenezii strategice; un număr tot mai mare acceptă acum argumentul lui John Garnaut, conform căruia Xi Jinping este, de fapt, moștenitorul marxist-leninist al lui Stalin și Mao. Și un susținător al prieteniei sino-americane precum Henry Kissinger a recunoscut încă din noiembrie 2019 că „suntem la poalele unui război rece”.

Când am început să vorbesc public despre cel de-al Doilea Război Rece la conferințe, am fost surprins că niciun delegat chinez nu m-a contrazis. Odată l-am întrebat pe unul dintre ei – șeful unei instituții internaționale importante – de ce nu m-a contrazis. „Pentru că sunt de acord cu tine!” a răspuns el zâmbind. În calitate de profesor invitat la Universitatea Tsinghua, din Beijing, am văzut cu proprii mei ochi reîntoarcerea sub Xi la valul ideologic. Academicienii care studiază subiecte tabu, cum ar fi Revoluția Culturală, sunt supuși anchetelor – sau mai rău.

Cei din Occident care speră să reînvie angajamentul cu Beijingul, subestimează influența lui Wang Huning, membru din 2017 al Comitetului permanent al Biroului Politic, cel mai puternic organism din China și cel mai influent consilier al lui Xi. În august 1988, Wang a petrecut șase luni în Statele Unite în calitate de savant invitat, călătorind în mai mult de 30 de orașe și aproape 20 de universități. Relatarea sa despre această călătorie, America Against America (publicată în 1991), este o critică – pe alocuri dureroasă – adusă democrației, capitalismului și culturii americane. Diviziunea rasială apare în mod evident în capitolul al treilea.

Într-un eseu revelator publicat anul trecut, teoreticianul politic chinez Jiang Shi-gong, profesor la Facultatea de Drept a Universității din Beijing, a explicat corolarul declinului american. „Istoria umanității este cu siguranță istoria competiției pentru hegemonie imperială”, a scris Jiang, „care a propulsat treptat forma imperiilor din natura lor locală originală către tendința actuală de imperii globale și, în cele din urmă, către un singur imperiu mondial.” Globalizarea vremurilor noastre, conform lui Jiang, este „imperiul unic mondial” 1.0, „modelul imperiului mondial stabilit de Anglia și Statele Unite ”. Dar acel imperiu anglo-american se „manifestă” acum intern, din cauza „a trei mari probleme de nerezolvat: inegalitatea din ce în ce mai mare creată de economia liberală (…), guvernarea ineficientă cauzată de liberalismul politic și decadența și nihilismul create de liberalismul cultural”. Mai mult, imperiul occidental se află sub atacul extern al „rezistenței rusești și concurenței chineze”. Aceasta nu este o încercare de a crea un imperiu eurasiatic alternativ, ci „o luptă pentru a deveni inima imperiului mondial”.

Dacă te îndoiești că China încearcă să preia imperiul 1.0, versiunea liberală anglo-americană și să-l transforme în imperiul 2.0, bazat pe un model explicit iliberal, atunci nu ești atent la toate modalitățile în care se infiltrează această strategie. China a devenit atelierul lumii, așa cum a fost Occidentul. Are versiunea sa de Weltpolitik din Germania wilhelmiană, sub forma OBOR. China folosește premiul accesului pe piața sa pentru a exercita presiuni asupra companiilor americane ca să țină pasul cu linia Beijingului. Realizează „operațiuni de influență” în tot Occidentul, inclusiv în Statele Unite. Și, bineînțeles, își crește neîncetat capacitățile militare în toate domeniile, de la puterea mării, la spațiu și ciberspațiu.

Diferența esențială dintre Occident și China este că Xi Jinping și consilierii săi sunt destul de conștienți de respingerea imitării Occidentului ca strategie. Prin urmare, avem ordinul Ministerului Educației, care a intrat în vigoare luna trecută, ca școlile să înlocuiască acele cărți care „îmbrățișează în mod obscur toate lucrurile străine” cu idealurile chineze ale Marii Întineriri a Națiunii, o colecție de discursuri ale lui Xi, și cu O scurtă istorie a Partidului Comunist Chinez (care, însumând 530 de pagini, este scurtă numai în comparație cu lucrările complete ale lui Marx).

La fel ca „diplomația lupului războinic” care a deranjat atât de mult guvernele occidentale în ultimul an, aceasta reprezintă o revenire la o idee de „autoîntărire”, care are rădăcini adânci în istoria Chinei, mult înainte de înființarea Republicii Populare. Corolarul este convingerea tot mai mare din cadrul elitei politice chineze că Occidentul este decadent și condamnat la declin.

Ar putea avea dreptate? Într-un moment de descurajare, săptămâna aceasta, scriitorul și editorul conservator Sohrab Ahmari a scris pe Twitter: „Sunt în pace cu un secol XXI condus de chinezi. America liberală este prea abulică și decadentă pentru a rezista ca superputere. Civilizația chineză, mai ales dacă își va recupera mai mult din rădăcinile confucianiste, va avea o mare virtute naturală.” Apoi, el a șters tweet-ul, dar ne arată că acest gând chiar i-a trecut prin minte. Ahmari este autorul cărții The Unbroken Thread: Discovering the Wisdom of Tradition in the Age of Chaos. Nu este singurul gânditor conservator care a simțit atracția disperării culturale pe măsură ce instituțiile americane cedează din ce în ce mai mult teren ciumei „wokeismului” – o ideologie iliberală care a apărut în campusurile de elită, dar care este răspândită acum peste tot, de la școlile publice californiene până la CIA.

Nu sunt atât de sumbru, deoarece cred că teoriile woke sunt profund nepopulare pentru electorat în ansamblul său și adoptarea de către democrați a unor sloganuri precum „antirasism” și „diversitate, echitate și incluziune” se va întoarce împotriva lor în cele din urmă, când va deveni clar pentru mai mulți oameni ce înseamnă în practică acestea. Cu toate astea, încep să înțeleg mai bine modul în care teoriile convergenței câștigă tracțiune în momente de conflict al superputerilor.

Există un fel de totalitarism la foc mic detectabil astăzi în multe instituții – de la universități de elită la ziare, editori și companii de tehnologie – care ne arată că practici precum informarea, denunțarea și defăimarea pot înflori chiar și în absența unei dictaturi cu un singur partid. Și se pare că nu avem nevoie de un partid comunist responsabil pentru a avea cenzura internetului: lăsați-o în seama marilor companii de tehnologie, care au acum puterea de a-l anula pe președintele Statelor Unite dacă doresc acest lucru.

Există într-adevăr o osmoză a războiului, după cum a remarcat Mailer. Dar se pare că există și o osmoză a păcii. Și dacă China ajunge să câștige Al Doilea Război Rece, istoricii – dacă va mai fi vreunul adevărat – ar putea concluziona că victoria sa a început atunci când americanii au decis să imite nu doar OBOR și CBDC, ci și Revoluția Culturală. 🟦

Aplicația ca lagăr. O inițiere în tehno-autoritarism