Marine Le Pen, moștenitoarea unui partid fondat de anti-gaullisti convinși, i-a adus un omagiu generalului de Gaulle la Bayeux, marți, 9 noiembrie. Eric Zemmour pretinde că reconciliază, sfidând istoria, moștenirea lui Pétain și a lui De Gaulle, notează Mediapart.
<< Pe Place Charles-de-Gaulle din Bayeux (Calvados), discursul lui Marine Le Pen este greu de auzit, acoperit de huiduielile a vreo douăzeci de adversari care au venit să protesteze împotriva venirii ei în această zi a aniversării morții omului de stat.
„Fascismul nu va trece, afară cu fasciștii”, scandează oponenții, ținuți la distanță de un cordon de poliție, în timp ce președinta RN își continuă, netulburată, omagiul.
Un discurs liric despre eroul Rezistenței, care face apel la „luciditate și angajament, curaj și efort”, dar și despre fondatorul Republicii a cincea, căreia i-a pus bazele în timpul discursului său de la Bayeux, în 1956. Candidata mai crede că pentru a găsi „ echilibrul instituțional fin, pe care l-a proiectat generalul de Gaulle”, este necesară adoptarea mandatului de șapte ani nereînnoibil, votul proporțional, și generalizarea practicii referendumurilor.
La Marine Le Pen, încercarea de recuperare a lui De Gaulle este aproape la fel de veche ca preluarea partidului, în 2011, și ca strategia sa de „de-demonizare” a FN.
Împinsă de Florian Philippot – care a venit și el, pe 9 noiembrie, în Colombey-les-Deux-Églises cu o pletoră de candidați de dreapta – ea nu a încetat să încerce să uite istoria Frontului Național (FN) a tatălui său, prezentându-se, la început timid, apoi din ce în ce mai explicit, drept garant al moștenirii lui De Gaulle.
Dacă în 2014 ea încă asigura, într-o scrisoare către „prietenii săi cu picioare negre și harkis”, că nu crede „că FN este un partid gaullist”, depunând o coroană de flori, în această zi de marți, 9 noiembrie, la Croix de Lorraine de Courseulles-sur-Mer, Marine Le Pen s-a prezentat ca o garantă a moștenirii gaulliste.
„Ce mișcare politică este astăzi mai aproape de ideile generalului de Gaulle?”, i-a întrebat pe jurnalişti, înainte de a cita, amestecat, „patriotismul economic” al RN, „consternarea acestuia faţă de pierderea influenţei Franţei în lume” sau fermitatea sa faţă de Uniunea Europeană.
Un tête-à-queue impresionant pentru moștenitoarea unui partid înființat în 1972 de o echipă de fervenți anti-gaulliști: ded tatăl său, evident, dar și de François Brigneau, un colaboraționist zelos, angajat în miliție a doua zi după debarcarea din Normandia, de fostul Waffen SS, Pierre Bousquet, trezorier al partidului timp de nouă ani, sau de Roger Holeindre, executiv al OAS, grup terorist care a încercat să-l asasineze pe generalul de Gaulle.
Anul trecut, cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la moartea generalului de Gaulle, Marine Le Pen a semnat un text-fluviu în Revue politique et parlementaire, pentru a saluta „acest mare om a cărui umbră răsare de îndată ce lumina pălește asupra țării” și cu privire la care „pe eșichierul politic de astăzi, doar Rassemblement national apără linia”.
Suficient pentru a sugruma istoria partidului.
După ce a braconat puțin el însuși pe terenurile gaulliste, desfătându-se electoral, Jean-Marie Le Pen a oferit, în ale sale Mémoires, Fils de la Nation (Muller, 2018), viziunea sa definitivă despre De Gaulle. El „rămîne pentru mine o sursă oribilă de suferință pentru Franța”, scrie el, descriindu-l drept „un mare om fals al cărui destin a fost să ajute Franța să devină mică”. Fondatorul Frontului Național povestește că l-a întâlnit pe general în 1945, în Bretania: „Mi s-a părut urât și a spus câteva banalități de la o tribună drapată cu tricolorul. Nu arăta ca un erou. Un erou trebuie să fie frumos. Ca Sfântul Mihail sau Mareșalul Pétain. Am fost din nou dezamăgit”.
Pentru că Jean-Marie Le Pen „nu l-a considerat niciodată pe mareșalul Pétain un trădător”. „Consider că am fost foarte severi cu el, la Eliberare”, explica acesta, în 2015, la Rivarol. În memoriile sale, Jean-Marie Le Pen preia, pentru a-l apăra pe Mareșal, vechea teză a „sabiei și scutului”, pe care o revendică și Éric Zemmour, cel care și-a înmulțit, în ultimele săptămâni, semnele de credință față de generalul de Gaulle, în timp ce reabilita regimul de la Vichy.
Potrivit acestei lecturi revizioniste a istoriei, apărută imediat după război, Pétain și de Gaulle ar fi participat, fiecare de la locul lui, la salvarea Franței. Pétain aliindu-se – aparent – pentru a negocia mai bine cu ocupantul german, iar de Gaulle prin preluarea șefiei Rezistenței armate. Va deveni o linie majoră de apărare pentru cei implicați în colaborare.
„Teza sabiei și scutului a fost formulată de colonelul Rémy, în săptămânalul Carrefour, după procesul Pétain. El afirmă că de Gaulle i-a mărturisit că el și mareșalul Pétain își împărțiseră rolurile”, își amintește istoricul Rezistenței, Laurent Douzou, profesor emerit la Lyon II. Colonelul Rémy nu este oricine, de vreme ce participase din prima clipă la rezistență și a condus serviciul intern de informații al Franței Libere, dar a fost și un Companion al Eliberării. Acest lucru a fost negat imediat de către De Gaulle.
Formalizată în 1954, de către istoricul Robert Aron, în cartea sa, Histoire de Vichy, a căpătat o anumită aură într-o Franță traumatizată de război și colaborare. „Această teză corespundea dorinței multor francezi de a atenua greutatea momentului Vichy. Are avantajul de a reconcilia rezistenții și petainiștii”, subliniază Laurent Douzou. „Există o extremă dreaptă care a fost alimentată cu acest lucru. Este o alegere ideologică foarte puternică să ne referim la ea așa cum o face Zemmour, mai degrabă decât la [istoricul] Paxton, a cărui activitate este de necontestat asupra aparatului de stat de la Vichy”, continuă el.
Fără să se bazeze pe vreo lucrare de arhivă – care erau atunci în mare măsură inaccesibile – teza „sabiei și scutului” va fi măturată de toată istoriografia ulterioară, începând cu opera decisivă a lui Robert Paxton – La France de Vichy (1972) – care arată cât de mult Pétain, din proprie inițiativă, a adoptat legile privind statutul evreilor, participând la exterminarea acestora.
Éric Zemmour, care a frecventat mult Action Française, în ultimii ani, reclamând-se de la generalul de Gaulle, îi face și el o figură maurassiannă, care împărtășește cu Pétain aceeași viziune „înrădăcinată” asupra Franței. Teza compatibilității profundea lui De Gaulle și Pétain nu rezistă examinării. „A spune asta înseamnă a nu-l citi pe de Gaulle, care din 1941 și-a înmulțit semnele atașamentului față de democrație, ale aversiunii față de legile rasiste de la Vichy”, avertizează, însă, istoricul Laurent Douzou.
O întreagă tradiție de extrema dreaptă a încercat să recupereze și figura lui De Gaulle, bazându-se în special pe scrierile lui Alain Peyrefitte, care i-a împrumutat frazele potrivite pentru a satisface dreptul dreptei asupra rădăcinilor, identității sau chiar „rasei”.
„Suntem totuși înainte de toate un popor european, de rasă albă, de cultură greacă și latină și de religie creștină”, ar fi afirmat generalul, citat de fostul său ministru, în C’était de Gaulle, apărută în 1994, la Fayard.
Fostul vicepreședinte al FN, Bruno Gollnisch, l-a citat, în urmă cu câțiva ani, pe blogul său, pe teoreticianul rasist Guillaume Faye, pe această temă: „Charles de Gaulle (doar să-i citești textele pe care, evident, evităm să le predăm în școlile Republicii) avea o viziune profund etnică și înrădăcinată asupra Franței, diametral opusă ideologiei oficiale răspândite de actuala oligarhie. […] A respins ideea unui melting pot în stil francez. După cum a explicat (Alain) Peyrefitte”.
Atunci când Nadine Morano a vorbit despre Franța ca fiind „o țară albă”, la France 2, în 2015, tocmai în spatele acestor citate postume din De Gaulle a încat să se protejeze de scandal.
Problema este că istoricii privesc scrierile lui Peyrefitte cu mare prudență. „Peyrefitte a scris mii de pagini de tipul Mi-a zis De Gaulle. Sunt ca bucățile Sfintei Cruci: ce este adevărat? Ce s-a întâmplat?”, spune Gilles Richard, istoric al dreptei franceze.
În același timp, extrema dreaptă franceză a muncit din greu pentru a supraestima ponderea figurilor naționaliste sau monarhice în Rezistență, pentru a minimiza, din nou, participarea lor copleșitoare la colaborare. „90% dintre luptătorii Rezistenței din Londra erau cameloți ai Regelui (membri ai organizației de tineret de extrema dreaptă, Fédération nationale des Camelots du roi – n.tr.) sau din Action française”, a mai explicat Éric Zemmour, în emisiunea „Répliques”, a lui Alain Finkielkraut, pe France Culture, în 2018. O cifră perfect fantezistă, potrivit tuturor lucrărilor istoricilor și energic negată de către Daniel Cordier, a cărui carieră în Rezistență, el care fusese mai întâi un tânăr Camelot al regelui, înainte de a se alătura Londrei, a fost mult folosit de extrema dreaptă.
Încercând să se afilieze la dubla moștenire a lui De Gaulle și Pétain, Zemmour știe că se bazează pe o tradiție care a infuzat d mult dreptul dreptei și care măgulește fantezia unei reconcilieri naționale, la o anumită parte din electorat.
Marine Le Pen încearcă pur și simplu să renunțe la o moștenire pe cât de imposibil de asumat pe atât de imposibil de șters, deoarece din aceasta își trage legitimitatea extrema dreaptă.
Marțea aceasta, pe Place Charles-de-Gaulle din Bayeux, Annie, care purta un banner „Nu RN” a spus emoționată: „Pentru noi, care am cunoscut războiul, faptul că Marine Le Pen îndrăznește să vină aici pentru a-i aduce un omagiu lui de Gaulle este o profanare”. >>.
ALEGERI ÎN FRANȚA | Cum comentează Le Figaro și Le Monde discursul lui Emmanuel Macron – integral
