Aliații pot sărbători victoria lui Biden, dar nu ar trebui să uite trecutul, scrie analistul Edward Lucas într-o analiză publicată pe platforma think tank-ului CEPA.
🔹 „Puținor europeni le-a părut rău să vadă plecarea președintelui american, abraziv și uneori incoerent. Se simțeau subapreciați și brutalizați. Acum, cu un democrat la Casa Albă, totul, și-au spus unii altora, va fi din nou bine.
Asta se întâmpla în 2008, când președinția neîndrăgită a lui George W. Bush a luat sfârșit. Doisprezece ani mai târziu, pe măsură ce timpul lui Donald Trump în Casa Albă dispare în istorie, același amestec de sentimente rănite și optimism nerealist străbate gândirea europeană. Sunteți chiar atât de siguri că sub Joe Biden viața va deveni puțin mai ușoară?
Într-o măsură, va fi mai ușoară. O realegere a lui Trump ar fi putut într-adevăr să scoată Statele Unite din NATO. Alte surprize neplăcute sunt prea ușor de imaginat – decizii prost gândite, întotdeauna prost pregătite și, probabil, livrate prin tweet-uri. Conducerea Occidentului nu înseamnă doar realpolitik-ul competiției geopolitice, ci necesită și o oarecare atenție la valori – ceva care părea străin administrației Trump.
În schimb, președintele ales Biden nu este doar previzibil. El este și experimentat. Are un profund interes personal pentru securitatea europeană. Este greu de imaginat un alt lider mondial (Angela Merkel ar fi cel mai apropiat) care înțelege clar probleme precum Bosnia, Acordul din Vinerea Mare sau Nagorno-Karabah. El crede în valorile fundamentale ale alianței transatlantice.
În discursul său teatral din timpul Conferinței de Securitate de la München din 2019, am asistat la o apreciere falsă, chiar lacrimogenă, din partea unui public de obicei dur. Din acest punct de vedere, este lesne de înțeles de ce atât de mulți lideri politici europeni i-au salutat victoria cu o atitudine călduroasă (și ușurare).
Cu toate acestea, o abordare prea amiabilă ar fi o greșeală, din trei motive.
În primul rând, factorii interni care au alimentat ascensiunea lui Trump nu au dispărut, așa cum au indicat aceste alegeri pe muchie de cuțit. Dacă ar fi fost doar pentru pandemie, președintele (Biden – n.r.) ar fi câștigat. Următoarele alegeri sunt la doar patru ani distanță, iar un candidat republican trumpist le-ar putea câștiga, făcând epoca Biden să pară o anomalie anacronică. Americanii ar trebui să țină cont de asta. Reputația SUA pentru statornicie în politica externă s-a construit de-a lungul a zeci de ani. Dar cuvintele și faptele nepăsătoare au deteriorat-o profund și rapid. Asta nu se va remedia curând.
În al doilea rând, chiar și pe termen scurt, securitatea europeană nu va fi un punct presant pe agenda Washington-ului, dominată de China în străinătate, de probleme economice și de polarizarea politică internă. Cei care își amintesc (eronat) de administrația Obama ca de o epocă de aur transatlantică, ar trebui să-și reîmprospăteze memoria cu privire la scurgerile, obstacolele și gafele sale, nu în ultimul rând «resetarea» cu Rusia, abandonând bazele de apărare antirachetă din Polonia și Republica Cehă, «pivotul» către Asia, și utilizarea neglijentă a limbajului («parteneri» în loc de «aliați»). Aliații ar trebui, de asemenea, să se abțină de la a-și vărsa necazurile. La summitul NATO de la Praga din 2009, numeroasele plângeri și cereri ale aliaților europeni l-au înfuriat pe noul ales Barack Obama.
În al treilea rând, dușmanii noștri nu dorm. Indiferent dacă SUA este (sau poate fi) mai săritoare sau nu, Europa trebuie să-și asume mai multă responsabilitate pentru propria securitate, cheltuind mai mult și făcând mai mult. Amenințările nu sunt doar militare – ele includ întrebări mult mai dificile de respins atunci au de-a face cu atacuri cibernetice, bani murdari, război informațional și alte operațiuni de influență. Acestea necesită noi forme de cooperare între țări și între participanții la sistemele noastre politice și economice.
China este principala amenințare: una pe care administrația Obama a ratat-o în mare măsură, dar pe care Trump a înțeles-o rapid. De asemenea, a văzut că acordul nuclear iranian a lăsat nestingherite ambițiile regionale distructive ale Republicii Islamice. În timp ce salută noua administrație, cea mai înțeleaptă abordare pentru aliații europeni ar fi să accepte că, pe unele fronturi, predecesorul său avea dreptate. Americanii ar putea lua în considerare să admită și acest lucru.” 🟦
