În 2013, Wendy Sherman, negociatorul-șef al președintelui Barack Obama în cadrul negocierilor privind programul nuclear al Iranului, a avut emoții atunci când s-a așezat la masă pentru primele sale discuții față în față cu iranienii, scrie The Times.
Nu mai existaseră negocieri directe între Statele Unite și Iran din primele zile tensionate ale crizei ostaticilor din 1979 de la ambasada SUA din Teheran. După ce ayatollahul Khomeini a refuzat să permită accesul negociatorilor americani, Hamilton Jordan, pe atunci consilier al președintelui Carter, zburase la Paris purtând o deghizare completă: perucă, mustață falsă și ochelari, pentru a ajunge la o înțelegere în secret cu ministrul iranian de externe.
A eșuat. Criza avea să treacă printr-o serie improbabilă de intermediari, de la un avocat francez și un misterios om de afaceri argentinian până la Organizația pentru Eliberarea Palestinei și guvernul panamez, înainte ca Algeria să supravegheze în cele din urmă acordul de eliberare a ostaticilor.
În timpul crizei, Washingtonul a întrerupt legăturile diplomatice oficiale cu Iranul, lăsându-i pe elvețienii neutri ca singurii reprezentanți ai intereselor SUA prin ambasada lor de la Teheran. Elveția a operat în baza unui „mandat de putere protectoare” care funcționează și în prezent.
În 2001, acest canal secundar a fost folosit pentru a încheia un pact secret prin care Teheranul a fost de acord să ajute soldații americani desfășurați în Afganistan după atacurile din 11 septembrie, dacă aceștia treceau accidental granița în Iran. Iranul a fost de acord după ce a primit asigurări că SUA îi vor respecta integritatea teritorială, inclusiv spațiul aerian.
Iranul a folosit, de asemenea, canalul elvețian pentru a ajunge la Washington, după invazia Irakului de către aliații occidentali în 2003, cu o propunere de discuții cuprinzătoare care să includă, eventual, recunoașterea Israelului și acțiuni împotriva grupurilor teroriste care operează în Iran.
Administrația Bush a respins oferta și, când asta a ieșit la iveală, a sugerat că nu a fost mai mult decât „un exercițiu creativ” din partea ambasadorului elvețian. Tim Guldimann, ambasadorul respectiv, a insistat că a acționat doar ca „poștaș”, așa cum îi permite mandatul. „Ori de câte ori există ceva dintr-o parte, ceva ce o parte dorește ca cealaltă să știe, folosește acest canal”, a spus el. „Iar mandatul se referă doar la a fi poștaș”.
Zece ani mai târziu, Sherman, director politic la Departamentul de Stat, s-a trezit stând la masă cu o delegație iraniană, la fel de străină pentru ea ca și ea pentru ei.
A fost nevoie de ani de zile pentru a ajunge la acest stadiu: un canal secret – dar în cele din urmă direct – de negociere cu iranienii, pe fondul îngrijorării tot mai mari a lumii față de natura programului nuclear al Teheranului.
În rundele anterioare, Marea Britanie, Franța, Germania și UE s-au întâlnit cu iranienii la Geneva. Dar Washingtonul a fost actorul-cheie fără de care orice acord ar fi fost lipsit de sens. Canalul a început sub președinția înflăcăratului Mahmoud Ahmadinejad, în ciuda animozității sale foarte publice față de Occident. Sherman își amintește de aceste întâlniri ca de niște „piese de teatru” ciudate, în care iranienii vorbeau în farsi, iar americanii în engleză și nu se făceau prea multe progrese. Lucrurile s-au schimbat după alegerea președintelui Hassan Rouhani, pe o platformă de reformă economică și de căutare a unei apropieri de Occident, în speranța eliminării sancțiunilor. Rouhani a fost șocat să descopere că exista deja un astfel de canal secret.
În încercarea de a găsi un punct comun, Sherman a glumit cu noii săi interlocutori despre faptul că, în calitate de femeie, nu le poate strânge mâna și și-a amintit de o dinamică similară în comunitatea evreiască ortodoxă în care a crescut. Deși au existat „literalmente mii de puncte de divergență” în negocierile lor, prezența în aceeași cameră a schimbat totul.
„Chiar și ministrul de externe [Mohammad Javad] Zaridf, când eram foarte supărată pe el, știa asta pentru că îi spuneam ministrul Zarif”, a glumit ea într-un interviu din 2021. „Alteori, când doar lucram din greu în numele propriilor noastre interese, îi spuneam Javad”.
Sherman a devenit bunică în același timp cu unul dintre negociatori, Abbas Aragchi, și au făcut schimb de fotografii cu noii lor nepoți. Atunci când iranienii s-au plâns că propunerile nu vor trece niciodată de clerici, Sherman a putut să indice scrisoarea senatorilor republicani care cereau un rol în Congres, pentru a arăta că erau în aceeași barcă. Acordul s-a destrămat atunci când președintele Donald Trump s-a retras din el în 2018, fără a redeschide negocierile.
Tensiunile au crescut vertiginos. Cu toate acestea, la câteva ore după atacul american cu rachete din Bagdad care l-a ucis pe generalul Qasem Soleimani, comandantul Gărzii Revoluționare Iraniene, administrația Trump a apelat la canalul elvețian cu un mesaj urgent pentru Iran: „Nu escaladați”. În zilele care au urmat, Casa Albă și liderii iranieni au schimbat o serie de mesaje mult mai măsurate decât retorica publică agresivă afișată, contribuind la dezamorsarea tensiunilor și încheind criza cu un atac iranian de represalii, fără vărsare de sânge, asupra bazelor americane goale din Irak.
SUA au apelat din nou la canalul elvețian pentru a începe negocierile în vederea eliberării americanilor ținuți ostatici în Iran în 2023. Dar Qatar a jucat rolul cel mai important, făcând naveta de la Teheran la Washington ca intermediar.
În ianuarie, Omanul a fost cel care a făcut naveta diplomatică între negociatorii americani și iranieni găzduiți împreună la Muscat, în timp ce Washingtonul încerca să convingă Teheranul să îi preseze pe rebelii houthi din Yemen să pună capăt atacurilor lor asupra transportului maritim mondial prin Marea Roșie.
În ciuda interlocutorilor mai recenți, Iranul se pare că a apelat la vechiul canal elvețian pentru a avertiza Occidentul că se pregătește să lanseze rachete balistice spre Israel. Acest avertisment a permis Washingtonului să dispună de mijloace și să-i pregătească pe israelieni, permițând Iranului să răspundă fără a provoca distrugeri semnificative și fără a escalada situația.
