Arhiva de presă. Ce spunea un diplomat român despre Uniunea Europeană, în 1937

Ziarul Adevărul din 30 mai 1937 titra pe ultima pagină ”Uniunea Europeană nu este o utopie. O declarație a d-lui Victor Antonescu cu ocazia comemorării lui Briand”. Știrea este o dovadă că România se afla printre țările care răspundeau cu entuziasm invitației de a participa la alcătuirea unei construcții geopolitice ce avea să se concretizeze abia după 55 de ani.

”Invitând România – în persoana ministrului său al afacerilor străine – să se asocieze la omagiul adus marelui francez și marelui european, care a fost Aristide Briand, comitetul de Uniune Europeană a voit să-și amintească că țara mea răspunsese în 1930 printr-o acceptare de principiu, entuziastă și fără rezerve, la chemarea ministrului afacerilor străine al Franței, în vederea creării Uniunii Europene”, își începea Victor Antonescu discursul prilejuit de comemorarea lui Aristide Briand.

”Această idee măreață nu a găsit până acum un răspuns, în practică, la speranțele creatorului ei; cu toate acestea, Uniunea Europeană nu este o utopie. Ea care răspunde unei nevoi de apropiere, între popoare, de liniște și de pace care este scumpă inimilor oamenilor.

”O sarcină atât de grea nu poate fi înfăptuită decât cu încetul, cu străduință, și în etape succesive, dar ea este totuși realizabilă odată”, spunea, în 1937, diplomatul român.

Victor Antonescu (n.1871 – d.1947), om politic și diplomat, era la acea vreme ministru de externe al României (29 august 1936 – 14 noiembrie 1937) în Guvernul Gheorghe Tătărăscu.

Personaj celebru în lumea politică a anilor 20 și începutul anilor 30, la fel ca rivalul său Raymond Poincaré, Aristide Briand a fost de cinci ori președinte al Consiliului de miniștri (1921, noiembrie 1925, iulie 1926, iulie și octombrie 1929), ocupând funcția de ministru al afacerilor externe, în 1921 și din aprilie 1925 până în ianuarie 1932. În această perioadă a s-a apropiat de socialiștii cu care răcise relațiile încă din a doua jumătate a anilor 1910. În perioada petrecută la Ministerul Afacerilor Externe, a fost susținut de secretarul general din Quai d’Orsay, Philippe Berthelot.

Aristide Briand își datorează faima mai ales datorită rolului său internațional. Personaj de frunte al pacifismului francez în perioada interbelică, el era un susținător al păcii și al cooperării internaționale. În 1926 i-a fost acordat Premiul Nobel pentru Pace, împreună cu omologul său german Gustav Stresemann, în semn de recunoaștere a eforturilor sale pentru instituirea unei păci durabile, rezultate din negocieri libere convenite. Pe 5 septembrie 1929 Președinte al Consiliului de miniștri, el anunța Adunării Generale a Societății Națiunilor, în numele guvernului francez și în acord cu Stresemann, un plan pentru o Uniune Europeană. Adunarea i-a dat mandatul de a prezenta un Memorandum privind organizarea unui sistem de uniune federală europeană.

Memorandumul, supranumit și Memorandumul Briand, era un text propus de fostul președinte francez pe 5 septembrie 1929, la reuniunea anuală a Adunării Ligii Națiunilor. Avea ca scop coordonarea orientărilor economice și politice ale țărilor din Europa. Aristide Briand a dorit ca această uniune să fie înființată în cadrul Ligii Națiunilor și a propus-o pe 9 septembrie 1929 celor 27 de state europene – printre care și România. Briand l-a însărcinat pe Alexis Léger, directorul cabinetului său, pentru a redacta un memoriu pe această temă. Textul a fost trimis capitalelor europene la 1 mai 1930. Doi ani mai târziu Briand moare, iar proiectul său este abandonat.

Abia după cel de-Al Doilea Război Mondial, Europa reia căutarea unei modalități de a consolida pacea. Temerile legate de o eventuală expansiune sovietică conving Franța, Benelux (Belgia, Olanda și Luxemburg) și Regatul Unit să semneze, pe 17 martie 1948, Tratatul de la Bruxelles, care prevede stabilirea unei colaborări în domeniile apărării economic, social, cultural. Este pus în discuție principiul unei „Europe unite”, în special la îndemnul Franței și al Germaniei de Vest. 

Europa căuta un model de integrare care să o protejeze pentru totdeauna de un nou război. Se semnează Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) pe 18 aprilie 1951 la Paris: cele șase state fondatoare sunt țările din Tratatul de la Bruxelles, cu excepția Regatului Unit. Franța, Germania de Vest, Belgia, Luxemburg, Olanda și Italia sunt de acord să promoveze schimbul de materii prime necesare industriei siderurgice pentru a accelera dinamica economică după război, pentru a înzestra Europa cu o capacitate de producție autonomă. Acest tratat este actul fondator care vizează reunirea într-o Europă care, în final, și-ar lua destinul în propriile mâini, independent de influențele externe considerabile.

Actul de naștere al actualei Uniuni Europene (UE), visate de Aristide Briand și de Victor Antonescu în anii 30, a fost însă Tratatul de la Maastricht, semnat pe 7 februarie 1992 și intrat în vigoare pe 1 noiembrie 1993. Membrii inițiali ai Comunității Europene au fost: Belgia, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda și Germania de Vest. În anii următori Comunitatea s-a lărgit prin aderarea unor noi state membre. La 1 ianuarie 2007, după 70 de ani de la declarațiile lui Victor Antonescu, Uniunea Europeană avea să nu mai fie o utopie pentru România.