Ascensiunea unui tiran. Fostul șef de colhoz devenit „ultimul dictator al Europei”. O carieră trecută și prin acuzația de asasinat politic

Foto: Aleksandr Lukașenko

Aleksandr Lukașenko, supranumit „ultimul dictator al Europei”, pare alcătuit chiar din materialul sacralizat al trecutului în care își ține captiv țara: betonul. Betonul statuilor sovietice. Însăși fizionomia tiranului de la Minsk are caracterul unui act de propagandă coborât de pe soclurile-fantomă ale muncitorimii realist-socialiste.

De 26 de ani, Aleksandr Lukașenko ține cu mână de fier un regim neosovietic dopat cu dependență financiară rusească și centralism economic și înhămat la un capitalism sălbatic împărțit între câțiva oligarhi tolerați în cercul interior al dictatorului.

Totuși, cine este Lukașenko, al cărui nume se află în aceste zile sub reflectorul presei internaționale, primind un loc de frunte în „loja” algoritmului Google?

Biografia lui Lukașenko, care se autocaracterizează ca fiind un „ortodox ateu”, începe în localitatea de baștină Kopys din raionul Vitebsk.

Crescut în sărăcie și fără tată, URSS a reprezentat pentru el, în primul rând, șansa de-a scăpa de acest stigmat al copilăriei. De exemplu, decizia de-a se înrola în rândul comsomoliștilor i-a fost insuflată de stipendia lunară oferită de această poziție, aflăm de la unul dintre biografii săi, jurnalistul Alexander Feduta,  care i-a fost o vreme secretar de presă în cabinetul prezidențial.

Foto: Flickr

Lukașenko a absolvit Institutul Pedagogic de la Moghilev. De formație profesor de istorie, n-a predat nici măcar o zi la catedră. Ascensiunea rapidă în aparatul puterii nu de aici pornea, nu aici se construia eficient o carieră de avanscenă. Însetat de parvenire, Lukașenko s-a avântat în tumultul administrativ al epocii. În 1979, s-a înscris în Partid, iar din 1982 și până în 1985 a fost șef de colhoz într-un micuț oraș de provincie, Skhlov, promovând apoi ca șef de sovhoz.  

„A făcut armata la trupele de grăniceri, parte a Comitetului Securității Statului (KGB) unde și-a descoperit vocația de instructor politic, activist de partid, responsabil cu munca ateistă. Chiar dacă a absolvit și Academia Agricolă, Lukașenko n-a fost niciodată inginer agricol cu adevărat. El a fost cadru de conducere, șef de întreprinderi agricole. După 1985, s-a numărat printre susținătorii reformelor lui Gorbaciov, devenind deputat în Sovietul Suprem de la Minsk, în 1990. A fost singurul deputat în Belarus care a votat împotriva destrămării Uniunii Sovietice”, scrie analistul Armand Goșu în Revista 22.

Epurările

Destrămarea URSS îi deschide, însă, ușa larg spre comorile politicii de rang înalt. Dotat nativ cu un fler electoral pentru categoriile sărace, hârșit în tehnicile de comunicare ale propagandiștilor și simțind în aer trendul justițiar al noilor vremuri, Lukașenko a pășit în tranziția postsovietică în rolul unui acerb reformist și al unui spartan anticorupție. Asta i-a adus un val enorm de simpatie electorală care în 1994 avea să-i servească pe tavă primul mandat de președinte al Belarusului.

Când de majoritatea reformelor s-a ales praful și discursul anticorupție n-a mai avut priză la public, Lukașenko a schimbat placa și a capitalizat în cheie socialistă furia populației și dezamăgira față de mirajul democrației, exploatându-i nostalgiile sovietice.  

Legat de inteligența sa de orator, Alexander Feduta relatează în Lukashenko: A Political Biography că atunci când se adresa mulțimilor în tinerețe, liderul belarus obișnuia, după modelul fascist al lui Mussolini, să-și întrerupă canonada retorică cu un moment de pauză, așteptând reacția audienței. Dacă stârnea pasiune și ropote de aplauze, atunci începea să improvizeze un mesaj axat pe acest tip de reacție, condimentându-și declarațiile nu cu idei, ci cu replici pline de emoții naționaliste.

Treptat, în lupta pentru ascensiune politică, îngenunchind instituțiile de forță și zdrobind libertatea presei, Lukașenko a creat o veritabilă „mașină de tocat” în care a aruncat nu doar opoziția, care încerca să importe în Belarus revoluțiile colorate din alte state est-europene, ci și pe mulți dintre camarazii care l-au ajutat să ajungă la manetele statului, foștii „lupi tineri” alături de care epurase din mainstream rețelele de putere ale fostei elite comuniste.

În octombrie 1997, Lukașenko i-a declarat pe toți adversarii săi „dușmani ai poporului” și a semnat o lege privind „vătămarea onoarei și demnității Republicii și a președintelui”, scoțând astfel în afara legii orice fel de critică la adresa lui.

Moartea lui Hanchar

Legat de opoziție, Feduta amintește de cazul lui Viktar Hanchar, aliat important al lui Lukașenko și transformat apoi în unul dintre cei mai puternici opozanți ai săi.

În septembrie 1999, Hanchar dispărea în mod misterios dintr-o saună din Minsk. Zvonurile legate de răpirea și asasinarea acestuia la ordinul lui Lukașenko erau pe buzele tuturor.  Dosarul lui Hanchar, instrumentat de ochii lumii de o garnitură de procurori-marionetă, a fost tras pe linie moartă în 2003. Peste acest subiect s-a lăsat apoi o tăcere mormântală, până în decembrie 2019, când Iuri Harauski, un fost ofițer din trupele speciale belaruse (SOPR), a mărturisit într-un interviu oferit Deutsche Welle că a participat la uciderea lui Viktar Hanchar.

Foto: Viktar Hanchar

Potrivit lui Harauski, Hanchar ar fi fost executat într-o bază militară, iar rămăsițele sale ar fi fost îngropate într-o pădure, alături de cele ale ex-ministrului de Interne Iuri Zakharanka, răpit în mai 1999.

Subestimarea

„Programul său politic are un obiectiv simplu: acumularea de putere. Cât mai multă putere, prin îndepărtarea oricăror limitări constituționale. Și toate aceste extinderi ale prerogativelor sunt realizate prin referendumuri: mai 1995; noiembrie 1995; octombrie 2004 etc. Ele au transformat Belarusul în ceea ce este astăzi, în ultima dictatură a Europei. Au emasculat parlamentul, încât decretele prezidențiale au mai multă putere decât legislația adoptată prin vot. Au condus la dispariția partidelor politice, la dispariția presei independente, la controlul structurilor militarizate de către președinte, la subordonarea integrală a justiției.

Lukașenko a transformat totul în propagandă. Alternează în comportamentul său perioadele în care este antioccidental virulent cu cele în care pare să dorească relații de colaborare cu Vestul. După ce-l laudă pe Stalin, găsește că nici Hitler n-a fost chiar așa de rău. După discursuri antisemite, trimite emisari la Ierusalim cu asigurări de simpatie și oferte de colaborare pentru Israel”, subliniază Armand Goșu.

Cu vremea, Lukașenko și-a creat o imagine pestriță de histrion și de scandalagiu în politica externă, ceea ce a dus, pe holurile de la Bruxelles și Washington, la subestimarea „ticurilor” sale despot oriental.

Amintim câteva controverse din cariera sa politică.

„Femeia a înlocuit bărbatul cu femeia”

În 2012, Lukașenko spunea despre lesbianism, atacând comunitatea LGBT: „Femeia a înlocuit bărbatul cu femeia. Este vina noastră. De ce? Fiindcă se pare că suntem insuficienți ca bărbați pentru anumite femei. Așa că au început să caute în altă parte ceva ce se presupunea că ar trebui să existe în noi, bărbații. Au început să caute acest lucru în femei”.

Tot în 2012, președintele Belarsului a avut și un clinci, pe subiectul orientării sexuale, cu ministrul german de Externe de la acea vreme, Guido Westerwelle, care și-a admis public homosexualitatea. Oficialul german îl acuzase pe Aleksandr Lukașenko de „apucături dictatoriale”. Replica liderului de la Minsk: „Mai bine să fii dictator decât gay”.

Elogiu adus lui Hitler

Într-un interviu oferit unei televiziuni din Rusia în anii 1990, Lukașenko elogia Germania nazistă: „Germania a fost înviată din ruine datorită unei autorități ferme; și nu tot ce are legătură cu acea figură cunoscută, Adolf Hitler, a fost rău. Ordinea germană a evoluat de-a lungul secolelor, iar sub comanda lui Hitler a atins paroxismul”.

În 2007, Israelul l-a acuzat de antisemitism după o declarație la un eveniment public din orașul Bobruinsk: „Acesta a fost fondat ca fiind un oraș evreiesc. Și știți cum tratează evreii locurile în care trăiesc. Uitați-vă la Israel… Nu prea au grijă de țară”.

Hârtia igienică din salam

Nici Rusia, partenera istorică și finanțatoarea Belarusului, nu a scăpat de săgețile lui Lukașenko. În 2014, președintele belarus se plângea de standardele de calitate ale alimentelor rusești.  Lukaşenko se declara mândru că în salamul produs în Belarus sa nu există hârtie igienică, apreciind că acesta este un lucru care face produsele belaruse mai bune decât cele ruseşti.

Din imaginea „exotică” a lui Aleksandr Lukașenko nu lipsesc paradele militare și, bineînțeles, prietenia cu Steven Seagal, actorul american care și-a asociat numele cu liderul de la Kremlin, Vladimir Putin.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here