Bucătarul lui Putin pregătește „desertul libian”

La interval de numai câteva zile și la capătul a câteva luni de atacuri la adresa capilor armatei, Evgheni Prigojin a „bombardat” chiar zidurile Kremlinului.

Întâi, a lovit crunt însăși teza oficială a regimului de la Moscova privind natura și obiectivele războiului declanșat de Putin în Ucraina.

Și, spune Prigojin:

  1. Nu este niciun război cu NATO.
  2. Nu este nicio „denazificare”, căci nu există naziști.

Apoi, la scurt timp după, a tăvălit, cu un populism feroce, politica orwelliană de a folosi limbajul pentru a reinventa realitatea.

Într-o Rusie în care dictatorul dictase că nu există război cu Ucraina tocmai pentru că nu ai voie să folosești cuvântul „război” sau măcar să sugerezi asta în orice alte moduri, Prigojin spune azi că de fapt e război, iară nu altceva.

Și le-a transmis rușilor acest mesaj într-unul dintre cel mai percutante moduri posibile: cerând justiției putiniste din Tula să repare abuzul comis împotriva familiei Moskalev.

Cazul respectiv e unul cutremurător chiar și după cele mai josnice standarde: o fetiță de 12 ani a ajuns la orfelinat, iar tatăl ei, care o creștea singur, a ajuns după gratii pentru că fata lui deșteaptă și cu inimă mare îndrăznise să ceară încetarea războiului, printr-un admirabil desen făcut la școală.

Ei bine, oligarhul ai cărui mercenari Wagner măcelăresc azi ucraineni nevinovați, după ce, timp de aproape un deceniu, măcelăriseră cetățeni nevinovați din mai multe state africane și din Orientul Mijlociu, pozează acum într-un soi de Sf. Gheorghe pe etnobotanice, în luptă cu un balaur Putin excitat de grandoare, gustul sărat al lacrimilor și mirosul dulceag al sângelui de inocenți.

Fenomenul Prigojin, pe care l-am mai tratat în acest spațiu editorial (AICI și AICI), crește, așa cum era deja de așteptat de bună vreme.

Iar odată cu el se coace, ca într-un cuptor cu lemne întreținut de fochiști ce știu meserie, o tot mai sumbră dimensiune a luptei pentru putere de la Moscova: dimensiunea libiană.

Ce înseamnă asta?

Înseamnă, bineînțeles, spectrul unui conflict armat intern între adevărate armate, nu între relativ mai schiloade grupări de interlopi și mafioți, precum cele „banale” cum Rusia mai cunoscuse în anii ’90.

Evgheni Prigojin își permite luxul tot mai multor contestări brutale la adresa Statului Major General, a Ministerului Apărării și a lui Putin însuși pentru că îl recomandă un „mușchi” pe lângă care pălește orice altceva din CV-ul său de pușcăriaș, apoi mafiot, apoi oligarh, apoi om de casă și amic al dictatorului. Îl recomandă însuși faptul că se află în fruntea unei armate paralele, formată din mii și mii de killeri, cu experiență de un deceniu în conflicte de diverse amplitudini și pe o varietate largă de fronturi internaționale, aflate mai mult sau mai puțin la vedere.

E drept că armata privată a lui Prigojin a suferit pierderi grele în Ucraina, dar e la fel de adevărat și faptul că oligarhul a reușit să limiteze acest flux de exit forțat prin introducerea în tocător a mii de pușcăriași.

Nu e deloc exclus ca, de la un punct încolo, Progojin chiar să fi avut grijă să menajeze nuclee importante de luptători bine calificați și cu experiență, ținând un număr apreciabil dintre aceștia departe de zonele extreme ale frontului ucrainean. E drept că, recent, a fost oprită recrutarea de infractori aflați după gratii, dar la fel de adevărat e și faptul că Prigojin încearcă să-și refacă forțele recrutând noi trupe, prin centrele Wagner din peste 40 de orașe.

Scenariul libian (și voi lăsa la finalul textului câteva paragrafe relevante despre ce a presupus, în Libia, acel scenariu) se conturează și mai bine când coroborăm fenomenul Prigojin cu un alt fenomen în plină cristalizare: formarea de armate concurente de mercenari de către alți vectori semnificativi din Rusia.

Astfel, au apărut informații că pe calea asta a apucat-o însuși Gazprom și tot în această logică a intrat și liderul pro-rus din Crimeea, Serghei Axionov.

Desigur, nu poate fi exclus nici ca, pe măsură ce lucrurile evoluează prost pe front pentru armata rusă, „piața” armatelor paralele să explodeze și astfel de noi grupări, mai mici și mai mari, să apară aproape precum ciupercile după ploaie.

Rusia este un incubator colosal pentru așa ceva, dat fiind faptul că este o țară măcinată de cultura militarismului, de sărăcie, de lipsa perspectivelor pentru o gamă largă de indivizi, ca și de un deficit de cultură și educație, în plin avânt, de prin pliurile nebuloasei sale societăți. Și, nu în ultimul rând, dat fiind faptul că e o țară otrăvită de frustrări vechi și noi și plină de veterani abrutizați de războaiele și „operațiuni militare speciale” în care și-au petrecut tinerețea și totodată ignorați, sfidați și privați de îngrijiri esențiale de către un stat nemilos cu străinii și cu un comportament infect față de propria populație.

Nu e garantat că tot acest puzzle va exploda la un moment dat, însă e cert că lucrurile se îndreaptă dramatic și accelerat în direcția asta.

Iar în acest creuzet trebuie adăugat și macro-cosmosul armatei regulate.

Probabil, o parte a ei va fi antrenată ca atare în conflictul care pândește, iar o parte ceva mai restrânsă se va desprinde, dând naștere unor noi grupări militare paralele.

Așadar, nu doar oligarhii și liderii politici marionetă pot fi la butoanele noului univers armat și neconvențional din Rusia, ci și generali sau alte soiuri de ofițeri superiori ori chiar de subofițeri „vizionari”.

Pentru tot acest tablou, Evgheni Prigojin cu siguranță va juca un rol de declanșator sau catalizator.

Și dacă va fi la un moment dat eliminat, iar cu atât mai mult dacă nu va fi, „Bucătarul lui Putin” (porecla lui Prigojin) va fi reușit să pună acest nou tren (al morții) pe șine.

Acuma, există și o latură oarecum „personală”, din perspectiva individului Vladimir Putin, a scenariului libian.

Astfel, o analiză The Atlantic din martie 2022, aducea în atenție ceea ce scrisese fostul redactor șef al postului TV rus, Dojd, Mihail Zigar, în cartea sa, All the Kremlin’s Men și nu numai el.

Iată, așadar, pasajul edificator:

  • << Zigar scrie că „Putin a fost apoplectic” când Gaddafi a fost ucis. Potrivit mai multor relatări, inclusiv celor din cartea actualului șef al CIA, William Burns, The Back Channel, Putin a revăzut frecvent filmările groaznice cu Gaddafi fiind capturat într-o conductă de drenaj și bătut până la moarte. Capturarea, procesul și execuția lui Saddam Hussein nu au părut să-l afecteze la fel de mult pe Putin. El îi spusese obraznic președintelui francez, Nicolas Sarkozy, că îl va spânzura pe președintele georgian, Mihail Saakașvili, așa cum „americanii l-au spânzurat pe Saddam Hussein”. Dar lecția pe care Putin a tras-o din Libia a fost diferită: a fi un paria îi servise cel mai bine lui Gaddafi; abia când s-a deschis spre Occident au venit după el. >>

Iar pentru o imagine de ansamblu asupra evoluției războaielor cu mercenari, duse de Rusia în lume, înainte de invadarea Ucrainei, merită atenția o analiză din toamna lui 2020, realizată de Center for Strategic and Internațional Studies (CSIS).

Acestea fiind spuse, las mai jos, după cum am promis, câteva aspecte de context despre scenariul libian „original”:

  • Războiul civil din Libia a început în 2011, în urma protestelor anti-guvernamentale și a încercărilor de a înlătura regimul lui Muammar Gaddafi. Conflictul a fost sângeros și a implicat numeroase grupări armate, fiecare cu propriile interese și alianțe.
  • Una dintre cele mai importante forțe a fost Armata Națională a Libiei (ANL), condusă de Khalifa Haftar, care preluat controlul în  estul Libiei. ANL este susținută de Egipt, Emiratele Arabe Unite și Rusia și are ca scop combaterea grupurilor islamiste și a puterilor străine din Libia.
  • Pe de altă parte, a existat Guvernul de Acord Național (GAN) de la  Tripoli, susținut de ONU, și creat pentru a guverna țara după căderea dictatorului Gaddafi. Forțele GAN au luptat împotriva forțelor ANL și au inclus ramuri precum Brigada de Apărare a Benghazi și Brigada de Protecție a Tripoliului.
  • Una peste alta, situația din Libia a semănat cu o bucată de carne uitată sub soarele verii și astfel generând un univers bacterian de toată frumusețea. Astfel, războiul civil din Libia a antrenat mai multe grupuri armate locale care au luptat împotriva ambelor tabere mari, grupuscule având ele însele propriile agende.

O discuție necesară despre „scăpări” precum cea cu abuzul în serviciu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here