În cele din urmă, este extrem de puțin probabil ca Washingtonul să preia controlul asupra acestei căi navigabile reciproc avantajoase, scrie Geopolitical Futures.
<< În noiembrie 1906, Theodore Roosevelt a devenit primul președinte american în funcție care a efectuat o vizită diplomatică în afara Statelor Unite continentale, călătorind în Panama pentru a inspecta construcția Canalului Panama. În septembrie 1977, președintele Jimmy Carter a semnat un tratat prin care Panama urma să preia controlul și operarea completă a canalului în anul 2000. Iar în decembrie 2025, președintele ales al SUA, Donald Trump, a amenințat că va recuceri canalul de la Panama. Șansele ca acest lucru să se întâmple sunt, desigur, reduse. Însă, asemenea majorității retoricii politice, comentariile sale reflectă obiective și aspirații mai mari – în acest caz, agenda internă a lui Trump, care probabil include un război comercial cu China. Relația SUA-Panama este doar un ostatic al acestei agende.
Controlul asupra Canalului Panama a oferit Washingtonului o sursă valoroasă de venituri și o influență geopolitică imensă. Încă din anii 1500, exploratorii și antreprenorii visau la un traseu care să reducă drastic timpul și resursele necesare pentru a traversa de la un ocean la altul: tranzitul maritim între coastele de est și de vest ale SUA dura săptămâni întregi, pe un traseu de 13.000 de mile. Alfred Thayer Mahan bună știa că controlul american asupra istmului Americii Centrale și posibilitatea unui canal trans-istmic ar fi esențiale pentru proiecția puterii militare și comerciale a SUA. Președinții Ulysses S. Grant și Theodore Roosevelt, ambii foști ofițeri militari, erau profund conștienți de valoarea strategică a istmului. Grant a comandat o serie de studii de expediție pentru a identifica locații posibile și a evalua fezabilitatea construcției. Roosevelt a supravegheat ulterior crearea Marii Flote Albe a SUA și construcția canalului.
Relația dintre SUA și Panama este mai complexă. Când nivelurile de conflict sunt scăzute, interesele geopolitice ale celor două țări se aliniază bine. Washingtonul își dorește în cele din urmă trecerea sigură a mărfurilor și, în legătură cu aceasta, prevenirea oricărei puteri militare non-native din emisfera vestică de a câștiga influență în Panama. La rândul său, Panama are nevoie să controleze teritoriul din granițele sale moderne și să beneficieze de veniturile generate de poziția strategică a canalului.
În perioadele de conflict, însă, SUA și Panama nu sunt întotdeauna pe aceeași lungime de undă. SUA au obținut un punct de sprijin în Panama doar pentru că aceasta lupta pentru independență față de Columbia. Gran Colombia deja se destrămase în ceea ce numim acum Venezuela, Ecuador și Columbia, astfel că Panama a considerat că era momentul potrivit pentru secesiune. Columbia dispunea de o armată net superioară, dar pentru a-și trimite soldații în Panama pe uscat trebuia să traverseze Golful Darien, o zonă sălbatică și practic imposibil de trecut. Astfel, Columbia a fost nevoită să-și transporte soldații pe mare pentru a recuceri Panama. Observând oportunitatea creată, SUA și-au trimis propriile trupe pentru a împiedica trecerea columbienilor. Panama a reușit să se separe de Columbia, iar SUA au devenit garantul său de securitate, ceea ce le-a oferit posibilitatea de a prelua construcția Canalului Panama dacă ocazia apărea – ceea ce s-a întâmplat atunci când compania franceză care lucra la proiect a intrat în faliment.
SUA și Panama au avut o relație în mare parte armonioasă până în ultimii ani ai Războiului Rece. Panama s-a aliat cu SUA în acel conflict, colaborând cu Washingtonul pentru a lupta împotriva Sandiniștilor și a asigura influența occidentală în America Centrală. Totuși, legăturile s-au deteriorat sub conducerea autoritară a lui Manuel Noriega, a cărui administrație a fost marcată de instabilitate politică și repetate tentative de lovituri de stat (probabil sprijinite de SUA). Washingtonul a trimis trupele sale pentru a-l înlătura de la putere, iar deși această acțiune a afectat relația bilaterală (armata panameză a fost desființată), administrațiile ulterioare au reparat daunele, iar tratatul semnat de Carter a rămas intact.
Războiul comercial care e de anticipat, SUA-China, va testa din nou relațiile dintre SUA și Panama. Comentariile lui Trump pe rețelele de socializare despre canal aproape că menționează China în mod direct, afirmând că acesta nu poate ajunge în „mâini greșite”. De asemenea, a criticat ceea ce a descris drept taxe de tranzit ridicol de mari. Această problemă ar putea fi și mai dificil de „rezolvat”. SUA sunt de departe cel mai mare utilizator și beneficiar al traficului prin canal. Acesta rămâne mijlocul principal de transport al mărfurilor între coasta estică a SUA și piețele asiatice, inclusiv China. Impunerea de tarife pe mărfurile din China va crește costul produselor pentru consumatorii americani. O modalitate de a compensa parțial aceste costuri ar putea fi reducerea altor costuri de producție, cum ar fi taxele de transport.
Taxele pentru tranzitarea Canalului Panama urmează un sistem complex, cu numeroase variabile. Tarifele de tranzit sunt stabilite de Autoritatea Canalului Panama, care operează în strânsă colaborare, dar independent, față de guvern. Fiecare navă care trece prin canal este supusă unei serii de taxe obligatorii și variabile. Taxele obligatorii includ, de exemplu, tarifele pentru remorchere și piloți, necesare pentru navigarea prin numeroasele ecluze ale canalului. Conform legii, piloți panamezi cu înaltă experiență și pregătire trebuie să comande și să controleze toate navele care trec prin canal (pilotul navei își cedează complet controlul către pilotul panamez la sosirea în canal). Taxele variabile se referă la aspecte precum lungimea, greutatea și programarea navei. Aceste taxe sunt aplicate în mod egal tuturor navelor, indiferent de țara de origine sau destinație. (Acest lucru reflectă conceptul de „neutralitate” consacrat în tratat.)
Există și alte motive strategice pentru care Washingtonul ar dori să evite antagonizarea Panama. Panama servește drept țară de tranzit majoră pentru migranții care pleacă din America de Sud spre Statele Unite. Washingtonul și Panama City și-au intensificat coordonarea pe acest front, SUA finanțând chiar deportări selectate ale migranților din Panama către țările lor de origine. De asemenea, Panama a utilizat controlul canalului pentru a sprijini indirect sancțiunile SUA împotriva Iranului și Rusiei, retrăgând drapelurile de pe navele legate de companii și entități sancționate. În altă ordine de idei, de eforturile Panama de a dezvolta mai multe rezervoare și de a construi un canal uscat pentru a atenua impactul secetelor asupra traficului prin canal vor beneficia în cele din urmă SUA. Dar, cel mai important, Panama rămâne cel mai atractiv partener pentru SUA; ideile similare propuse pentru Mexic, Nicaragua și Columbia nu oferă avantajele canalului din Panama, care are beneficiul evident de a fi deja construit.
Conflictul generat de războiul comercial dintre SUA și China va forța, probabil, Washingtonul și Panama City să-și reexamineze relația. SUA dispun de o influență considerabilă, inclusiv cea mai mare și avansată forță militară din lume, dar este puțin probabil ca Washingtonul să fie dispus să suporte costurile politice și economice, precum și reacțiile internaționale, care ar rezulta dintr-o abordare prea agresivă împotriva Panama. Există spațiu pentru ajustări în relația dintre cele două țări, dar cooperarea rămâne în continuare în interesul ambelor părți. >>
Analiză The Economist: Ce ne-a învăţat 2024 în materie de lideri
