Pare din ce în ce mai evident că comportamentul fiecărui actor în războiul din Iran decurge direct din ceea ce îi permite să facă tehnologia de care dispune. Rezultatul este o dinamică în care deciziile militare sunt determinate mai puțin de calcule strategice și mai mult de posibilitățile operaționale create de informații și inovație, notează Project Syndicate.
<< Războiul SUA–Israel cu Iranul este o ilustrare izbitoare a unui fenomen prea des întâlnit: biasul de fezabilitate. Tendința de a favoriza acțiuni în principal pentru că sunt tehnic sau operațional posibile mai degrabă decât pentru că sunt optime din punct de vedere strategic, poate duce la rezultate clar suboptime.
Să luăm în considerare taberele aflate în conflict. Fezabilitatea operațională militară, mai degrabă decât judecata strategică mai largă, pare să le guverneze deciziile. Israelul și Statele Unite par să-și fi organizat strategia în jurul capacităților lor comune de a lovi conducerea iraniană. S-a luat decizia de a utiliza aceste capacități, cu așteptarea că consecințele politice vor putea fi gestionate ulterior.
Între timp, răspunsul Iranului este determinat în mare măsură de numărul, raza de acțiune și precizia rachetelor și dronelor sale și se bazează pe asumpția că atacurile de saturație pot copleși sistemele de apărare și pot impune costuri severe adversarilor. Astfel, în loc să se abțină de la lansarea de drone și rachete asupra țărilor din Consiliul de Cooperare al Golfului — care și-ar fi putut folosi influența asupra SUA pentru a acționa ca intermediari în vederea încheierii războiului — Iranul a ales să atace vecini care nu erau agresori, pentru a marca un punct de fezabilitate.
Dintr-o perspectivă pur militară, nu există nimic neobișnuit în această logică. Planificarea militară a fost întotdeauna modelată de capacitățile operaționale. Ceea ce este însă remarcabil este faptul că strategia însăși pare acum să decurgă din fezabilitate, și nu invers.
În The Guns of August, studiul clasic al Barbarei Tuchman despre graba către război din 1914, istoricul american a arătat cum Europa a intrat ca o „somnambulă” în Primul Război Mondial. Planurile operaționale, susținea ea, dezvoltaseră o logică internă atât de copleșitoare încât, până în august 1914, generalii puteau afirma credibil că diplomația nu mai era posibilă — calendarele de mobilizare aveau propria lor inerție și nimeni nu mai putea opri trenurile cu trupe odată ce acestea porniseră. În loc să modeleze deciziile politice, logica operațională le-a înlocuit.
Paralela cu conflictul actual este incomodă. Poziția strategică a fiecărui actor decurge direct din ceea ce tehnologia îi permite să facă: o parte lansează rachete și drone și plasează mine anti-navă, în timp ce cealaltă parte interceptează rachete și drone și efectuează lovituri aeriene. Rezultatul este o dinamică în care deciziile sunt determinate mai puțin de calcule strategice pe termen lung și mai mult de posibilitățile operaționale create de informații și tehnologie.
Dimensiunea psihologică a acestei dinamici este surprinsă de celebrul aforism al lui Abraham Maslow: „dacă singurul instrument pe care îl ai este un ciocan, e tentant să tratezi totul ca pe un cui”. Capacitățile militare pot avea același efect asupra gândirii strategice. Odată ce guvernele dețin capacități avansate, succesul operațional începe să pară mai plauzibil, iar factorii de decizie pot deveni mai dispuși să ia în considerare utilizarea lor.
De fapt, factorii de decizie pot ajunge să fie supuși unei presiuni instituționale de a face acest lucru. Tehnologiile care necesită investiții mari — de la sisteme de apărare antirachetă, portavioane, până la operațiuni cibernetice — tind să creeze constituenți dedicați utilizării lor. Demonstrarea eficienței acestor sisteme devine parte a logicii instituționale care le susține. Rezultatul este același: simpla existență a unei capacități poate evolua treptat într-un argument pentru folosirea ei.
Amintiți-vă de admirația rapsodică a președintelui american Donald Trump pentru „acele frumoase bombardiere B-2” care „au distrus complet potențialul nuclear … al Iranului”. În mod similar, comandantii Corpului Gărzilor Revoluționare Islamice din Iran (considerați pe scară largă responsabili de supravegherea deciziilor politice) s-au lăudat cu rachete balistice hipersonice care „vor putea să treacă prin toate sistemele de apărare antirachetă” și reprezintă „un mare salt generațional în domeniul rachetelor.”
Această fascinație produce o transformare subtilă în logica luării deciziilor. Întrebarea centrală nu mai este: „E înțelept din punct de vedere strategic?”; ci: „Poate fi realizat acest lucru cu succes?” Odată ce răspunsul la a doua întrebare este „da”, prima întrebare poate fi pusă mai puțin ferm — sau deloc.
Capcana fezabilității explică ceața strategică care înconjoară procesul decizional american în conflictul actual. Regretatul strateg britanic Colin Gray o numea eșecul de a menține „podul strategiei”: țesătura de legătură care trebuie să conecteze acțiunea militară la scopul politic dacă forța militară trebuie să servească vreun scop rațional. Gray susținea că succesul operațional care nu traversează acest pod nu este doar incomplet, ci potențial contraproductiv.
Capabilitatea tehnologică lărgește meniul de opțiuni tactice disponibile liderilor, dar nu mărește neapărat libertatea lor strategică. În schimb, ea remodelază influența în cadrul sistemului decizional. Actorii operaționali — planificatorii militari, serviciile de informații și specialiștii tehnici — pot demonstra cum ar putea fi realizate obiectivele în practică, conferindu-le sfaturilor o autoritate neobișnuită. Rezultatul este o schimbare subtilă a echilibrului puterii: fezabilitatea operațională începe să cântărească mai mult decât prudența diplomatică și judecata politică. Deciziile gravitează spre ceea ce poate fi realizat, mai degrabă decât spre ceea ce ar trebui făcut, iar puntea dintre strategie și operațiuni — ceea ce Gray numea tensiunea centrală a conducerii statului — începe să se erodeze.
Pe măsură ce se impune automatizarea bazată pe inteligență artificială, iar capabilitățile tehnologice cresc și mai mult, la fel se va extinde și domeniul fezabilității operaționale. Războiul din Iran oferă puține dovezi că, în anii care au urmat trenurilor lui Tuchman spre Primul Război Mondial, s-a găsit un mecanism mai eficient pentru a opri o asemenea inerție. >>
Războiul poate aduce schimbări de durată în industria aviatică
