„Impresia generală este aceea că în Golful Persic se derulează o cursă a înarmărilor. Această percepție este rezultatul politicilor agresive de achiziții militare ale Arabiei Saudite, Emiratelor Arabe Unite și Qatarului, precum și programului ambițios de rachete al Iranului și paradelor militare frecvente. Emiratele Arabe Unite, de exemplu, au semnat recent un acord pentru achiziționarea a 80 de avioane Rafale, de fabricație franceză. Episodul venit la câteva luni după ce Qatar recepționase primul lot de 30 de avioane de luptă F-15QA, de ultimă generație”, notează Geopolitical Futures.
<< Adevărul este că nu există o cursă înarmărilor în Golf. Achizițiile extravagante de sisteme costisitoare de armament sunt mai mult rodul dorinței de prestigiu și diversificare economică în rândul națiunilor din Golf și mai puțin al nevoii de apărare împotriva amenințărilor străine.
Apărarea internă
Arabia Saudită are cea mai mare armată arabă din Golful Persic. Garda Națională se mândrește cu 100.000 de membri, în timp ce armata sa are 75.000 de trupe în sistem voluntari. În 2015, Arabia Saudită a avut a treia cea mai mare cheltuială militară din lume, în fața sa plasându-se doar Statele Unite și China. În acel an, bugetul său de apărare a ajuns la 87 de miliarde de dolari. Cu toate acestea, odată cu scăderea prețului petrolului, guvernul saudit a redus cheltuielile pentru apărare la 78 de miliarde de dolari, în 2019, și la 57,5 de dolari, în 2020. Chiar și așa, rămâne principalul cheltuitor cu apărarea din regiune, cu Emiratele Arabe Unite (20 de miliarde de dolari în 2020) și Qatar (11,6 miliarde de dolari în 2021) pe locurile al doilea și al treilea.
Însă strategia militară a Arabiei Saudite se concentrează mai degrabă pe securitatea internă decât pe amenințările externe. Responsabilitatea principală a Gărzii Naționale este menținerea ordinii. Excepția cheie este Iranul, pe care Arabia Saudită îl consideră o amenințare majoră la adresa securității sale, în ciuda faptului că o mare parte din hardware-ul militar al Iranului este învechit. În timp ce statele mai mici din Golful Persic au găsit modalități de a ocoli Iranul, Arabia Saudită consideră că are capacitatea de a destabiliza regiunea, de a contesta apărarea saudită și de a submina planurile saudite pentru Orientul Mijlociu, ceea ce explică, parțial, achizițiile militare făcute de Riad și concentrarea pe industria locală de apărare.
Pe baza acestei amenințări percepute, precum și a dorinței de a-și reduce dependența de importuri, saudiții au lucrat pentru a-și dezvolta propria industrie de apărare. În 2017, prințul moștenitor saudit, Mohammad bin Salman, a anunțat crearea Industriilor militare din Arabia Saudită (SAMI), o întreprindere însărcinată cu reducerea la jumătate a dependenței Riadului de armele străine, în special la capitolul piese de schimb și muniție, până în 2030. În 2019, CIA a susținut că Arabia Saudită construiește un program de rachete cu asistență tehnică chineză, care ar putea servi drept preludiu pentru dezvoltarea armelor nucleare, în așteptarea limpezirii soartei programului nuclear al Iranului. Guvernul de la Riad nu a negat afirmația.
De asemenea, Qatar a investit în sectorul său de apărare, dar obiectivele autorităților de la Doha sunt în mare parte economice. Se concentrează mai mult pe exportul producției sale, considerând că industria de apărare ar putea oferi o modalitate de a-și reduce dependența de hidrocarburi. La scurt timp după ce saudiții au fondat SAMI, Qatar a anunțat un plan de dezvoltare a industriei interne de arme și a încheiat acorduri de producție cu câțiva producători internaționali de profil. În 2018, Qatar a înființat Barzan Holdings, cu scopul de a deveni un producător global de apărare și plănuia să invite investitori străini. Barzan construiește în prezent un vast complex de producție și asamblare militară, pe 26 de kilometri pătrați. Qatar a semnat, de asemenea, un acord de coproducție cu Aselsan Corporation, din Turcia, compsanue specializată în echipamente terestre, aeriene și maritime. De asemenea, a făcut aranjamente similare cu Nexter Group, din Franța, Grupul Patria, din Finlanda, și Kongsberg Defence & Aerospace, din Norvegia, pentru a dezvolta propriul transportor blindat de trupe. Barzan a colaborat cu grupul german Rheinmetall pentru a produce muniție și explozibili, în Qatar. Doha a semnat, de asemenea, un contract cu compania italiană Leonardo pentru achiziționarea a 28 de elicoptere NH90 cu două motoare pentru misiuni terestre și maritime. A înființat recent o academie de securitate cibernetică pentru a recruta și instrui, local, formatori în domeniul apărării cibernetice și al pirateriei electronice. Cu toate acestea, lipsa forței de muncă calificate din Qatar, o țară cu doar 400.000 de cetățeni, va fi un obstacol critic pentru industria sa de apărare.
Emiratele Arabe Unite și-au sporit și ele capacitățile interne de apărare. În 2019, a anunțat înființarea Edge Group, un grup de tehnologie avansată și apărare care cuprinde 25 de companii de producție de arme. Halcon, o subsidiară Edge, care produce proiectile de artilerie și obuze de mortar, a dezvoltat un sistem antirachetă local. Halcon este implicat în sistemul de apărare aeriană Skynex, de la Rheinmetall. Abu Dhabi a semnat acorduri cu Lockheed Martin Corporation și Raytheon Company, din Statele Unite, cu brazilienii de la Embraer și cu Airbus. Luna trecută, a ajuns la un acord de cooperare cu Israel Aerospace Industries. Emiratele Arabe Unite lucrează la o dronă, QX-6, care poate decola și ateriza pe verticală. Alte companii Edge produc transportoare blindate de trupe și avionul ușor de luptă Badr-250.
Concurență
Accentul recent pus pe capacitățile interne de apărare, în Golf, este rezultatul concurenței de lungă durată dintre țările din regiune și al refuzului lor de a investi în demersuri de cooperare. Arabia Saudită și Qatar au o relație dificilă de zeci de ani. În anii 1990, s-au implicat în lupte la graniță, de mai multe ori, iar Qatar i-a învinuit pe saudiți pentru o tentativă de lovitură de stat, în 1996.
Qatarul are o mică armată proprie – compusă din doar 9.000 de militari, dintre care mai puțin de 30% sunt cetățeni – așa că a trebuit să se bazeze pe sprijin extern pentru securitatea sa. A semnat acorduri de apărare cu Franța și Marea Britanie, iar în 1996 a acordat SUA dreptul de a folosi baza aeriană al-Udeid. În absența unor aliați puternici în Golf, qatarezii au ajuns la Turcia, cu care saudiții au avut relații controversate. În 2007, Qatar a semnat un acord de cooperare în domeniul apărării, cu Turcia, iar în 2012, cele două țări au ajuns la un acord de pregătire militară. În 2014, după ce Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și Bahrain și-au rechemat ambasadorii la Doha din cauza presupusului amestec al Qatarului în afacerile lor interne, Doha a semnat un acord de cooperare militară cu Ankara. Qatarul a răspuns blocadei conduse de Arabia Saudită, în 2017, permițând Turciei să-și stabilească o bază militară pe teritoriul său.
În 1981, Consiliul de Cooperare din Golf era format din șase națiuni – Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Qatar, Bahrain, Oman și Kuweit. Un an mai târziu, statele membre au înființat Peninsula Shield Force, formată dintr-o singură brigadă de infanterie mecanizată, care nu a jucat un rol activ în Operațiunea Furtuna în Deșert. În 2000, au semnat Acordul de apărare comună, un angajament gol de apărare reciprocă, în cazul unui atac. Înființarea, în 2009 a Strategiei de Apărare a CCG a reușit doar să trimită 2.000 de trupe, predominant saudite, pentru a suprima revolta antiguvernamentală din Bahrain, din 2011. Ultima lor încercare de cooperare militară regională a fost în 2013, când au înființat Comandamentul Militar Unificat și au crescut achizițiile de arme, ca răspuns la revoltele arabe.
În 2014, majoritatea țărilor CCG s-au alăturat coaliției de combatere a Statului Islamic din Siria. Dar au făcut acest lucru în mare măsură pentru că coaliția a fost condusă de Statele Unite; dacă ar fi fost formată de o națiune din Golf, este puțin probabil că ar fi adunat sprijinul vecinilor săi. Când Arabia Saudită a lansat Operation Firmness Storm împotriva rebelilor Houthi din Yemen, în 2015, Kuweit și Oman au refuzat să participe. Între timp, Qatar a contribuit cu 10 avioane de luptă și 1.000 de soldați la efortul de război – până când saudiții au lansat blocada asupra Qatarului, în 2017.
Istoria controversată a națiunilor din Golf le împiedică să urmărească o mai mare cooperare. Persistă moștenirea rivalității și neîncrederii, cu un accent puternic pe suveranitatea națională. Liderii din Golf sunt mânați de nevoia de a se întrece unii pe alții. Astfel, atunci când o țară lansează un proiect semnificativ sau achiziționează echipament militar de ultimă generație, celelalte adoptă proiecte similare, ca o chestiune de mândrie. Dar această dinamică nu se califică pentru a fi considerată o cursă a înarmărilor. >>
Zonele „riverane” la Gulag, mai burgheze ca media – The Economist
