Comentariu. Noua alianță franco-italiană

    Sursa: Flickr

    „În spatele unui nou acord de cooperare bilaterală între Franța și Italia se află o alianță politică în plină dezvoltare, care ar putea remodela Uniunea Europeană și rolul său global. Odată cu plecarea cancelarului german Angela Merkel, toți ochii sunt acum ațintiți asupra premierului italian Mario Draghi și a președintelui francez Emmanuel Macron”, scrie Melvyn B. Krauss, pentru Project Syndicate.

    << Premierul italian, Mario Draghi, și președintele francez, Emmanuel Macron, sunt pe cale să semneze un acord bilateral – așa-numitul Tratat Quirinale, numit după palatul roman – menit să stimuleze cooperarea industrială și strategică a țărilor lor. Dar această nouă axă de putere, Paris-Roma, poate face mult mai mult decât atât, deoarece poate modifica foarte bine dinamica dirijării Uniunii Europene în ansamblu.

    Această alianță Draghi/Macron, în curs de dezvoltare, poate părea o pereche ciudată, deoarece unii francezi se uită de sus la italieni. Am asistat personal la multe asemenea situații, când locuiam în Aix-en-Provence, un loc în care cultura franceză și cea italiană adesea concurează adesea și se ciocnesc. Dar să-i judeci dur pe italieni pentru politica lor este mult mai greu de făcut acum, când la conducere este Draghi, un personaj extrem de competent și experimentat.

    La doar zece luni de la preluarea mandatului, Draghi a devenit unul dintre cei mai apreciați și influenți politicieni din Europa. Chiar înainte de summitul G20 de luna trecută, de la Roma, el a avut o întâlnire privată cu președintele american, Joe Biden, – un tête-à-tête martor al poziției sale înalte în alianța transatlantică. Potrivit New York Times, Biden a precizat că „Italia și Statele Unite trebuiau să demonstreze că democrațiile pot funcționa cu succes și că domnul Draghi făcea asta”.

    Dar Draghi nu doar arată lumii că Italia poate funcționa ca alte țări bogate și moderne. Prim-ministrul ferm pro-european, pro-american și pro-NATO a făcut și mișcări politice inteligente care ar putea schimba fața Europei și a UE. Pentru început, el a creat o legătură profundă cu Macron. Lucrând împreună, cei doi lideri au o oportunitate excelentă de a exercita mai multă influență asupra politicii UE – de la economie la apărare – acum că Angela Merkel renunță la funcția de cancelar german, după 16 ani în care s-a aflat la putere. Tratatul de la Quirinale este un rezultat concret al noii lor cooperări menite să umple golul creat de plecarea lui Merkel.

    Dacă vor reuși, zona de influență în UE se va deplasa spre sud – și către o mai bună integrare europeană. Aici, Draghi și Macron văd cu aceiași ochi inclusiv în problema critică a apărării europene. Ambii au încredere în capacitatea UE de a acționa independent ca forță militară, menținându-și totodată angajamentul deplin față de NATO.

    Biden însuși pare să accepte acest punct de vedere. Potrivit Times, „Dl. Biden i-a spus domnului Draghi [în timpul întâlnirii din octombrie] că consideră că o Uniune Europeană puternică – chiar și una cu o apărare militară unificată – este în interesul Statelor Unite”. Având în vedere accentul tot mai mare al Americii asupra teatrului Asia-Pacific, o capacitate europeană unificată de apărare este exact ceea ce are nevoie SUA.

    Pe măsură ce China devine din ce în ce mai beligerantă sub președintele Xi Jinping, o forță de apărare europeană ar putea umple golurile strategice create de propriile eforturi ale NATO de a se reorienta către Asia. Este greșit să argumentezi că America întoarce spatele Europei cu pivotul său către Asia. Sprijinirea unei mai mari independențe militare a Europei înseamnă că NATO va fi degrevat pentru a se concentra asupra Chinei, care reprezintă la fel de mult o amenințare militară pentru Europa ca și pentru SUA.

    În orice caz, sprijinul tacit al administrației Biden pentru o forță de apărare europeană unificată le va oferi lui Draghi și Macron muniție suplimentară pentru a promova ideea. Având în vedere posibilitatea unei opoziții puternice din partea Germaniei și a unor țări din Europa Centrală, este încă cu greu un fapt împlinit.

    La potențialul alinierii Draghi-Macron se adaugă și faptul că viitorul guvern german ar putea fi mult mai empatic cu viziunea lor asupra lumii decât a fost vreodată Merkel. În loc de un „Frau Nein” care să se opună majorității inițiativelor menite să aprofundeze integrarea în UE, probabil că vor întâlni în succesorul ei un genial „Herr Maybe”. Deși Olaf Scholz, de la social-democrați (aproape sigur viitorul cancelar), va trebui să fie convins de beneficiile schimbării, în special de o integrare mai profundă, el nu va respinge imediat noile idei, așa cum s-a întâmplat mai ales în ultimii 16 ani, ani sub Merkel. În plus, Scholz va lucra cu parteneri de coaliție care sunt mult mai deschiși către integrare (deși democrații liberi rămân sceptici cu privire la o mai mare integrare financiară).

    Un guvern de coaliție german cu trei partide care să cuprindă social-democrați, verzi și democrați liberi s-ar putea dovedi a fi un avantaj pentru proiectul european, iar asta nu numai în ceea ce privește politica de apărare. Pe probleme care variază, de la uniunea fiscală și monetară la euro-obligațiuni, China și Rusia, Draghi și Macron nu se vor mai izbi cu capul de o ușă închisă.

    În cărți ar putea fi o accelerare semnificativă a integrării europene. S-ar putea ca o astfel de evoluție să nu vină suficient de curând, având în vedere posibilitatea de revenire a lui Donald Trump la Casa Albă, în 2025. Fie și numai gândul la o asemenea perspectivă ar trebui să sperie majoritatea europenilor, impulsionând o integrare din ce în ce mai rapidă, indiferent de obstacole. Cine i-ar putea învinovăți? >>

    Războiul lui Erdogan cu piețele ruinează economia turcă

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here