Premiul Nobel primit de Maria Corina Machado scoate în evidență decenii de proastă guvernare, colaps economic și suferință umană, subliniind că restabilirea democrației în Venezuela este esențială.
– de Steven Gutkin
<< Am ajuns în Venezuela la sfârșitul anilor 1980, plin de entuziasm și cu sentimentul că pășeam într-o țară remarcabilă. Caracas m-a întâmpinat cu salsa pe străzi, cu aroma de arepas și empanadas plutind din tarabe, cu sunetele de merengue care pluteau în aerul umed al serii și cu o generozitate a spiritului pe care nu o pot descrie pe deplin. Chevere – acel cuvânt îmi tot răsuna în minte, însemnând aproximativ „grozav!” – încântarea din vocile oamenilor, râsetele târzii din noapte, căldura prieteniilor care dăinuie până astăzi.
În acel moment, credeam că sunt martorul uneia dintre cele mai pline de speranță națiuni din America Latină. Însă ceea ce a urmat avea să-mi frângă inima. Acea națiune remarcabilă a alunecat în haos, distrusă de unele dintre cele mai dezastruoase politici adoptate vreodată de un guvern.
Acordarea Premiului Nobel pentru Pace din 2025 Mariei Corina Machado amintește lumii că agonia Venezuelei nu s-a încheiat și că restabilirea democrației acolo rămâne un test moral urgent. Căderea regimului cleptocratic al lui Nicolás Maduro nu este doar de dorit – ar reprezenta un moment de cotitură major pentru umanitate.
Pentru a înțelege cum a ajuns Venezuela în acest punct, mă gândesc adesea la primii mei ani petrecuți acolo, când fisurile din fundația țării erau deja vizibile. Când am ajuns în Venezuela, în 1987, o societate profund inegală, o elită politică extractivă și distantă, precum și neglijarea unor vaste pături ale populației clocoteau sub o pojghiță fragilă de democrație. Când au izbucnit revoltele din 1989, după ce guvernul a impus măsuri dure de austeritate, am fost martor la bubuitul tancurilor pe străzi, la restricțiile de circulație, la mulțimile înfuriate și la forța brutală dezlănțuită pentru a restabili ordinea.
Atunci am început să înțeleg un adevăr care avea să-l urmeze pe Chávez: mulți venezueleni simțeau că elita le luase totul – pământul, demnitatea, oportunitățile – și nu le lăsase aproape nimic. În 1992, când Chávez a organizat prima sa tentativă de lovitură de stat, eram acolo, relatând evenimentele, martor la apariția unui nou tip de provocare la adresa status quo-ului.
Când m-am întors, un deceniu mai târziu, numit șef al biroului din Caracas pentru Associated Press, Chávez nu mai era un outsider. Era favorit în cursă. M-am aflat în apropierea lui. L-am însoțit în vizite de stat; am realizat un interviu privat în cabina sa din avionul prezidențial. Vorbea despre săraci, despre revoluție, despre inegalitate — dar locuințele lui personale erau luxoase.
Îmi amintesc discursurile sale din timpul campaniei prezidențiale: venele de la gât îi pulsau, fața i se înroșea, vocea îi devenea un val tunător. Ataca „oligarhia râncedă” și îi numea pe membrii ei „porci”. Cuvintele lui răsunau în piețe. Și totuși, câteva ore mai târziu, stăteam lângă el la prânz. Mânca liniștit orez și fasole, zâmbea, poate făcea o glumă, cu o blândețe pe care n-ai fi putut-o ghici din discursurile lui. În privat, dincolo de scenă, putea fi cald, chiar intim.
„Revoluția Bolivariană” a lui Chávez a abordat unele nemulțumiri reale. Programele sociale extinse au îmbunătățit nivelul de alfabetizare și accesul la servicii de bază pentru mulți oameni. Totuși, ceea ce a început ca un strigăt pentru dreptate s-a transformat într-un sistem de control și corupție care a distrus una dintre marile democrații ale Americii Latine. Chávez a centralizat puterea, a politizat sistemul judiciar și instituțiile electorale și a anihilat presa independentă. Loialitatea față de președinție a ajuns treptat să eclipseze competența și responsabilitatea.
Când Nicolás Maduro i-a succedat lui Chávez, după moartea acestuia, în 2013, instituțiile care ar fi putut tempera politicile dezastruoase erau deja în ruină.
Din punct de vedere economic, prăbușirea a fost brutală — hiperinflație, penurii, sărăcia devenită normă într-o țară cu cele mai mari rezerve dovedite de petrol din lume.
Fusesem martor la promisiune; acum, sub conducerea lui Maduro, prăbușirea era copleșitoare. Ceea ce fusese odinioară una dintre cele mai vesele și prospere țări din America Latină a devenit o lecție dureroasă despre cum moare democrația atunci când populismul și corupția devorează statul.
Hiperinflația a atins un vârf de peste 1,7 milioane la sută în 2018 și a rămas extraordinar de ridicată în anii următori. Producția de petrol — care era cândva de aproximativ 3,2 milioane de barili pe zi — a scăzut până la circa 700.000 bpd. Produsele de bază au dispărut de pe rafturi; penele de curent și lipsa apei au devenit rutină; spitalele au ajuns să funcționeze fără medicamente sau electricitate fiabilă.
Costul uman este sfâșietor: peste opt milioane de venezueleni — aproximativ un sfert din populație — au fugit din țară, generând una dintre cele mai mari crize de strămutare din lume. Peste 70% dintre cei rămași trăiesc în sărăcie. Zeci de mii au fost arestați pentru dizidență, sute au fost uciși în timpul represiunilor, iar mai mult de 1.600 de persoane sunt larg recunoscute ca deținuți politici. Pe plan internațional, Venezuela a devenit un paria: sancțiunile, izolarea diplomatică și prăbușirea reputației reflectă o judecată globală asupra brutalității și cleptocrației regimului.
Machado, născută la Caracas în 1967, este o lideră a opoziției venezuelene și fondatoarea organizației civice Súmate. Critică neobosită a lui Chávez și Maduro, a fost aleasă în Adunarea Națională în 2010, dar ulterior a fost exclusă întrucât denunțase abuzurile guvernului. În calitate de conducătoare a partidului Vente Venezuela, a devenit principala voce a luptei pentru restabilirea democrației, în pofida interdicțiilor, amenințărilor și persecuției.
Premiul Nobel acordat ei subliniază atât amploarea crizei, cât și nevoia urgentă de acțiune. Ea este principala figură a opoziției, dar acest lucru nu trebuie privit ca o susținere partizană; este un semnal că lumea trebuie să sprijine o cale credibilă și pașnică pentru înlăturarea unui regim care a adus atâta suferință. Totuși, înlăturarea pașnică a lui Maduro necesită o strategie care să respingă fanfaronada și coerciția. „Diplomația canonierelor”, izbucnirile tarifare sau aventurismul militar unilateral nu vor face decât să întărească strânsoarea regimului sau să impună și mai multă durere venezuelenilor obișnuiți. Alternativa este un plan disciplinat, etapizat și multilateral, care să combine presiunea internă nonviolentă, pârghii internaționale bine calibrate, un acord de tranziție credibil și măsuri rapide de stabilizare pentru economie și sectorul de securitate.
Mai întâi, forțele civice din Venezuela trebuie consolidate. Puterea oamenilor — disciplinată, descentralizată și protectoare față de activiști și jurnaliști — reprezintă cel mai plauzibil motor al schimbării fără vărsare de sânge. Coalițiile au nevoie de comunicații sigure, sprijin juridic și organizare descentralizată. Revendicări clare și realizabile — eliberarea deținuților politici, stabilirea unui calendar electoral independent, control civil asupra forțelor de securitate — contribuie la menținerea legitimității interne și a simpatiei internaționale. Democrațiile ar trebui să ofere instruire, mijloace sigure de comunicare, asistență juridică și sprijin consular rapid pentru activiști, evitând totodată acțiunile care pot fi prezentate ca o formă de control străin.
În al doilea rând, presiunea internațională trebuie să fie inteligentă și condiționată. Sancțiunile generale care afectează cetățenii de rând servesc propagandei regimului. În schimb, aliații ar trebui să vizeze rețelele cleptocratice: înghețarea activelor, interdicții de călătorie pentru elite și complici, precum și sancțiuni secundare împotriva celor care trafichează fonduri ilicite. Esențial este ca aceste măsuri să fie legate de o scară credibilă de relaxare: pași politici verificabili din partea regimului ar trebui să declanșeze o reducere graduală a presiunii. O coordonare strânsă între Statele Unite, Uniunea Europeană, OEA și partenerii regionali multiplică efectul presiunii, menținând în același timp canalele umanitare deschise.
În al treilea rând, izolarea diplomatică ar trebui să fie însoțită de stimulente credibile pentru retragerea unor actori-cheie ai regimului, în special în cadrul aparatului de securitate. Negocieri pe canale neoficiale pot oferi amnistii condiționate pentru personalul de rang inferior, pachete de reintegrare, pensii și garanții împotriva represaliilor sumare — în schimbul predării imediate a comandamentului și plecării liderilor intransigenți. Determinarea unor segmente ale forțelor de securitate să treacă în tabăra opoziției sau să se retragă pașnic este cea mai clară cale de a evita violența în masă.
În al patrulea rând, trebuie în prealabil negociat un acord de tranziție. Liderii opoziției, societatea civilă și garanții internaționali ar trebui să convină din timp asupra unui calendar scurt și executabil: asistență umanitară imediată și eliberarea deținuților; formarea unui guvern interimar nepartizan; supravegherea internațională a reformei sectorului de securitate; și alegeri libere, monitorizate internațional. Acordul ar trebui să includă audituri judiciare ale veniturilor din petrolul de stat, stabilizarea de urgență a monedei și a sistemului bancar cu ajutor tehnic al FMI și Băncii Mondiale legat de indicatori de guvernanță, precum și un mecanism de finanțare pentru reconstrucție cu achiziții transparente.
În al cincilea rând, reforma sectorului de securitate și justiția tranzitorie trebuie să avanseze în paralel. Desființarea unităților abuzive, verificarea personalului de securitate și reintegrarea personalului de rând trebuie să fie însoțite de o justiție tranzitorie concentrată: comisii ale adevărului, recuperarea activelor și urmăriri penale selective pentru cele mai grave crime. Amnistiile condiționate pot face parte din ieșirile negociate, dar impunitatea generală trebuie evitată. Forțele internaționale de menținere a păcii ar trebui să rămână o ultimă soluție și doar sub un mandat clar al ONU, cu obiective explicite și limitate în timp.
În final, asistența umanitară imediată și relansarea economică condusă de diaspora vor fi esențiale. Coridoarele umanitare, restabilirea aprovizionării cu medicamente, canale sigure pentru trimiterea de bani, obligațiuni ale diasporei, un fond de reconstrucție transparent și investiții externe condiționate — susținute de audituri în sectorul petrolier și garanții anticorupție — pot demara recuperarea odată ce obiectivele politice sunt îndeplinite.
Am dansat odată salsa în Caracas și am văzut tancuri defilând pe străzile sale. Am fost martor atât la promisiunea, cât și la tragedia Venezuelei. Lumea are datoria față de poporul său să-i ajute să-și recâștige acea promisiune. >>
- Steven Gutkin a condus biroului Associated Press în Venezuela
De ce a pierdut Trump Nobelul pentru Pace la care din start nu se calificase
