Amânarea sine die a summitului UE-China, programat pentru septembrie, oficial din cauza pandemiei, subliniază urgența pentru Cei 27 de a adopta o strategie clară împotriva Beijingului, se arată într-un editorial din Le Monde.
- Redăm articolul integral, tradus de Rador:
În mod clar, coronavirusul are un spate bun. Este folosit ca pretext de autoritățile chineze pentru a interzice priveghiul care, în fiecare an la Hong Kong, onorează victimele masacrului din Piața Tiananmen din 4 iunie 1989. Oferă o scuză convenabilă pentru Angela Merkel pentru a zădărnici planul lui Donald Trump, care i-ar fi plăcut să-și convoace partenerii G7 la sfârșitul lunii iunie la Washington pentru a le arăta alegătorilor că normalizarea este completă și Chinei că Occidentul este unit pe linia americană. Și pandemia, care a fost invocată, miercuri, 3 iunie, de cancelarul german și președintele Xi Jinping, reprezintă explicația pentru amânarea sine die a summitului UE-China, programat la Leipzig pe 14 septembrie.
Acest summit, care îi reuneşte pe liderii celor douăzeci și șapte și pe președintele chinez, trebuia să fie piesa centrală a președinției germane a Uniunii Europene, pe care Berlinul o va asigura timp de șase luni de la 1 iulie. Era ocazia de a arăta Beijingului că europenii sunt într-adevăr 27 și nu 17, ca referire la formatul „17 + 1” favorizat de China: sunt 17 țări din Europa Centrală și din Balcani, dintre care 11 sunt membre UE, de care Beijingul are grijă în special ca parte a strategiei sale „noile rute ale mătăşii”, care îi permite, de altfel, să joace în diviziile Europei. Pe scurt, Germania avea mari speranțe pentru acest exercițiu diplomatic de mare calibru.
Așteptările erau cu atât mai mari, cu cât relația cu China s-a complicat şi mai mult în timpul pandemiei. Pentru blocul european, China este un partener esențial în problemele internaționale majore, în special în problemele climatice și pe datoria țărilor africane, dar și un concurent economic și un „rival sistemic”. UE trebuie să lupte cu o putere din ce în ce mai afirmată, care este acum prezentată ca un model alternativ și refuză transparența.
Tensiunea crescândă dintre Beijing și Washington, cu perspectiva unui nou Război rece, accentuează dificultățile: europenii nu doresc să adopte atitudinea de confruntare deschisă, care este cea a aliatului lor american cu privire la China, dar și nici nu pot închide ochii în faţa abuzurilor regimului chinez, cum ar fi suprimarea musulmanilor uiguri și încălcarea principiului „o singură țară, două sisteme” apropo de Hong Kong.
Prin urmare, summitul sino-european ar fi avut loc într-un context potențial foarte tensionat, cu o posibilă apariție a statutului Hong Kongului și, în Statele Unite, cu un președinte Trump jucând pentru realegerea sa șase săptămâni mai târziu.
Berlinul susține că situația de sănătate este motivul amânării summitului, dar este clar că șansele de a obține un rezultat tangibil par din ce în ce mai slabe, precum şi cele de soluționare a ecuației, astfel reprezentate de un înalt funcționar german: „să se stabilească o bună cooperare cu Beijingul, având în același timp un dialog asupra valorilor”.
Această ecuație corespunde mai mult sau mai puțin dublului imperativ formulate de Paris cu privire la China: „angajament și cerință”.
Dacă europenii doresc să evite necesitatea de a alege între Beijing și Washington în confruntarea emergentă, ei trebuie să înceapă prin a decide asupra unei strategii clare față de China, care să țină cont de propria lor putere, de interesele și de a valorile lor.
Un astfel de obiectiv pentru președinția germană a UE ar înlocui în mod avantajos un mare summit, cu siguranță mediatic, dar mai puţin productiv.
