Cum să vorbești despre săraci atunci când s-a spus totul despre sărăcie

Bong Joon-ho a câștigat în 2019, cu „Parazit”, marele premiu la Cannes. Și de data asta, regizorul sud-coreean și-a scos la înaintare instrumentarul său inconfundabil de sondare socială, precum în „Snowpiercer” sau „Okja”: satira la limita halucinației kafkiene.  

Avem două lumi – aceleași lumi – și nesfârșitul război de clasă dintre ele: bogătașii și săracii. Avem familia Park, doldora de bani, puțin cretină, excesiv de naivă și îmbogățită în sectorul IT sud-coreean, și-i avem pe amărâții din familia Kim, zidiți în rata șomajului, pregătiți să facă orice pentru a înhăța un job. Chiar și o crimă.

Familia Park trăiește într-o capodoperă a arhitecturii. Familia Kim, într-un demisol slinos în care își împarte traiul de la egal la egal cu gândacii. Dar într-o zi, soarta îi zâmbește mezinului familiei Kim, Ki-woo. Printr-un concurs de împrejurări, Ki-woo ajunge să lucreze pentru familia Park și, treptat, dezvoltă un sistem de minciuni bine pus la punct prin care își strecoară părinții și sora în acest univers al abundenței, găsindu-i fiecăruia câte un job și câte o identitate falsă. Nimeni nu bănuiește rudenia dintre ei. Odată ajunși clandestin în casa familiei Park, familia Kim începe un adevărat război de substituire a rangului social.

Minciuna gogonată și voioșia perversă devin Alfa și Omega acestei cățărări ierarhice din speluncă spre confort. Una dintre scenele-cheie ale filmului este o cină tainică a familiei Kim, în timp ce familia Park este plecată într-o călătorie. Cina îmbelșugată se transformă într-o bacanală care până la crăpatul zorilor, ca într-o pildă biblică, va arunca în haos întreaga șaradă muncitorească.  

Conflictul de clasă poate fi interpretat prin mai multe grile, printre care: fie ca pe-o parabolă stângistă; fie ca pe-o satiră trist-necruțătoare a relației Coreea de Sud-Coreea de Nord, familia Kim fiind în subsidiar și exponenta unui accident parazitar al istoriei Peninsulei Coreea, întruchipat de sărăcia morbidă a dictaturii de la Phenian. De altfel, există o scenă sugestivă țintită spre Kim Jong-un, ilustrată sub forma unui discurs comunist de preludiu sexual destinat sărăcimii – fosta guvernantă își masează pe spate soțul subnutrit și îi recită din propaganda buletinelor de știri prezentate de celebra Ri Chun-hee, vocea urgiei balistice nord-coreene.

Grotescul à la Federico Fellini ia în lunetă și limbajul corporatist: idiomul de marketing devine codul de acces, „vraja” picurată de Ki-woo în urechea familiei Park, ahtiată după angajați blindați cu teorii motivaționale și năzbâtii de mindfulness.

Se profilează, însă, o fisură în acest deghizaj aparent perfect: mirosul. Băiețelul familiei Park descoperă că toți au același miros stătut, un miros subpământean. Și dacă există ceva ce unește „egalitar” cele două familii, acel element de legătură este oboseala; oboseala atinge aproape o cotă ecumenică între cele două tabere. Dar nu vă gândiți la niște personaje dezumanizate, Bong Joon-ho nu scoate la paradă o colecție de indivizi ticăloși până la capăt, ci mai degrabă niște neisprăviți în care natura umană dă un examen aproape banal de milă, lăcomie și autoconservare. Cât privește simbolul obsesiv al subsolului, regizorul sud-coreean pare a-l învesti cu funcția unui teritoriu psihanalitic al Politicii.

„Parazit” are ca sursă de inspirație povestea surorilor Papin din Franța anilor 1930, două servitoare care au fost acuzate de uciderea familiei pentru care lucrau. Cazul lor a dat naștere unei veritabile efervescențe culturale, fiind transpus în eseuri, cântece, picturi și romane. Crima, amplu analizată de intelectuali precum Jean-Paul Sartre sau Jacques Lacan, s-a transformat treptat într-un „brand gauche caviar” al consecințelor inegalității sociale.

Bong Joon-ho se joacă cu subiecte sensibile și tăioase. Și o face fără apărare, nevralgic și năprasnic, în numele autopsiei și al solidarității.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here