Președintele Donald Trump și-a retras procesul de 10 miliarde de dolari împotriva Serviciului Fiscal American (IRS) privind scurgerea declarațiilor sale fiscale, în schimbul unui «Fond Anti-Instrumentalizare» de 1,776 miliarde de dolari, destinat compensării americanilor care susțin că au fost persecutați de administrația anterioară. Scopul nu mai este ascunderea corupției, ci afișarea impunității, notează Project Syndicate.
<< Regele are două corpuri: unul muritor, care mănâncă, doarme și moare, și unul politic, nemuritor, care continuă să existe ca stat. Președintele american Donald Trump nu a reînviat atât această doctrină medievală, cât a transformat-o într-o glumă — una făcută pe seama legii însăși. Corpul său privat și-a dat în judecată corpul suveran, iar cele două au coordonat dinainte rezultatul.
Detaliile sunt aproape prea bine potrivite. Trump a intentat un proces de 10 miliarde de dolari împotriva Serviciului Fiscal American (IRS) din cauza scurgerii declarațiilor sale fiscale, apoi a acceptat să îl retragă în schimbul unui «Fond Anti-Instrumentalizare» de 1,776 miliarde de dolari destinat compensării americanilor — printre care și inculpați din 6 ianuarie — care susțin că au fost persecutați de administrația anterioară. Numărul face trimitere la 1776; ni se spune că președintele nu va avea voie să primească nicio plată din acest fond.
Răspunsul liberal familiar este indignarea: încă un abuz nerușinat, încă o normă distrusă. Iar indignarea este efectul urmărit. Episodul nu este doar corupt. A fost pus în scenă ca o demonstrație publică a incapacității instituțiilor juridice și politice de a face ceva în privința lui.
La urma urmei, ce s-a câștigat? Nu bani. Pretenția de 10 miliarde de dolari a fost teatrală încă de la început. Renunțarea la ea nu costă nimic și alimentează imaginea de mărinimie. Nici fondul nu este conceput să dureze: expiră în 2028, iar orice sumă rămasă revine Trezoreriei. Este spectacol, nu politică publică, iar umilirea împinge intriga înainte. Veniturile din taxe sunt redirecționate către susținătorii administrației, prezentați drept victime ale persecuției, în timp ce adversarii lor sunt obligați să finanțeze scuzele. Totul se desfășoară în limbajul formal al legalității, golit de orice constrângere.
Cel mai grăitor detaliu a venit de la judecătoarea federală americană Kathleen M. Williams, care a observat în ordinul său de respingere a procesului că nu exista «nicio înțelegere de soluționare consemnată». Deși au fost anunțate un fond de mai multe miliarde de dolari, o nouă comisie și o categorie nouă de revendicări politice federale, nu există nimic formal pe care o instanță să îl poată analiza.
Mecanismul este simplu. Chiar înainte ca instanța să urmeze să decidă dacă părțile dintr-un proces sunt cu adevărat adverse, cazul dispare. Apoi puterea executivă implementează, sub formă de politică publică, ceea ce seamănă foarte mult cu o recompensă acordată insurgenților — completată de o retorică patriotică.
Episodul împrumută forma exterioară a unui proces de tip adevăr și reconciliere, precum cele care au însoțit tranzițiile democratice din Chile, Africa de Sud și altele: o comisie, scuze oficiale, compensații pentru presupuse abuzuri ale statului. Astfel de procese stabilesc o evidență factuală comună, testând afirmații concrete de abuz, și separă recunoașterea suferinței de voința celui care deține puterea la un moment dat. Autoritatea lor constă în supunerea trecutului unei proceduri pe care nicio parte nu o controlează.
Versiunea lui Trump păstrează forma și elimină substanța. Nu se stabilește nicio relatare comună a faptelor; documentele de bază rămân sigilate. Nu există verificarea juridică a vreunei fapte de abuz. Scuzele sunt separate nu de putere, ci de dovadă — emise prin decret, ca și cum adevărul istoric ar fi o prerogativă executivă, asemenea unei grațieri acordate celor care plătesc. Rezultatul nu este reconcilierea, ci inversul ei: o narațiune oficială interesată, care întărește divizarea imitând și ridiculizând ritualurile reparației. Un proces autentic de reconciliere limitează puterea, încredințând trecutul unei proceduri formale și transparente. Acesta, însă, pune în scenă trecutul ca pe ceva pe care un conducător autoritar îl poate decreta unilateral.
Limbajul însuși nu face niciun efort de a masca realitatea. «Fondul Anti-Instrumentalizare» nu este un eufemism. Eufemismele ascund; ele sunt tributul pe care faptele reprobabile îl plătesc fricii de o eventuală răfuială. Formula anti-instrumentalizare îi acuză deschis pe alții de exact ceea ce ea însăși pune în practică. Această ostentație nu este neglijență — este demonstrație. A ascunde un abuz înseamnă a recunoaște că expunerea lui are un cost și că încă mai există o autoritate care l-ar putea impune. A-l afișa deschis înseamnă a anunța că o astfel de autoritate nu mai există.
A fost chiar Departamentul de Justiție al lui Trump cel care a emis cea mai recentă „reclamă”: un ordin de o pagină care, cu majuscule, scrie «ELIBEREAZĂ, RENUNȚĂ, ACHITĂ și DESCARCĂ DEFINITIV», interzicând permanent IRS-ului orice pretenție ulterioară împotriva președintelui, a fiilor săi sau a Organizației Trump. Acest autoprotecționism nedisimulat subliniază ideea: departe de a nega instrumentalizarea puterii de stat, administrația prezintă în mod deschis această armă ca fiind propria sa soluție, tocmai această deschidere servind drept dovadă a impunității.
Ne întoarcem astfel la doctrina celor două corpuri ale regelui. Trump, cetățeanul privat, îl dă în judecată pe Trump, suveranul, iar neliniștea judecătoarei Williams cu privire la faptul dacă părțile sunt cu adevărat adverse readuce la suprafață problema medievală sub forma unei chestiuni procedurale. Unde, în acest aranjament, se află al doilea corp — statul impersonal cu interese perene, dincolo de durata de viață a celui aflat în funcție? Doctrina a supraviețuit secole întregi deoarece corpul politic nu putea fi pur și simplu redus la persoană. Acum, însă, acest lucru s-a întâmplat. O președinție complet personalizată a înlocuit președinția ca instituție impersonală. Procesul este retras înainte ca instanțele să poată interveni.
Corupția tradițională se ascunde, falsifică și se maschează, deoarece legea trebuie încă eludată. Trump elimină acest gest de curtoazie pe care corupția îl făcea legalității. Administrația sa operează exclusiv în forme legale pentru a demonstra cât de slab pot aceste forme să o constrângă. Reflecția sa despre ciudățenia de a „se da în judecată pe sine” spune lucrurile pe față. Absurditatea nu este un defect al spectacolului; este principiul său organizator.
Ceea ce rezultă este un mecanism care transformă scandalul în mascaradă, alimentat de expunere în loc să fie slăbit de ea. Indignarea, oricât de justificată, devine parte din scenariu — dovadă nu a rezistenței, ci a neputinței. Spectatorul indignat a fost deja repartizat într-un rol, iar interpretarea lui la comandă completează spectacolul.
Ceea ce ar putea întrerupe acest „gest anti-democratic” al lui Trump nu este mai multă indignare, ci recunoașterea publică a faptului că ceea ce se pune în scenă este impunitatea. Indignarea presupune rolul victimei scandalizate și confirmă spectacolul. Un abuz pus în scenă nu poate fi „expus”. Cel care se declară abuzator nu poate fi rușinat. Ceea ce urmărește regizorul acestui spectacol nu sunt banii sau chiar credința, ci spectacolul unui om gol care își dovedește puterea prin umilirea publică a celor care refuză să se supună. Singura întrebare rămasă este dacă publicul — cetățeni și instituții — vede reprezentația drept ceea ce este, fără a deveni parte din distribuția ei. >>
