<< Imaginați-vă că ABBA, maestră de necontestat a genului muzical kitsch euro-pop, ar fi trimisă an de an să reprezinte Suedia la Eurovision Song Contest, o extravaganță kitsch euro-pop. Experții plictisiți din juriu vor începe curând să parieze care dintre ceilalți concurenți e cel mai bine plasat pentru a ajunge pe locul doi. Alegerile din Suedia au un iz similar, cu social-democrații în rolul cântăreților îmbrăcați în spandex. Pe 11 septembrie, partidul de centru-stânga a ajuns pe primul loc la cel de-al 32 -lea scrutin parlamentar consecutiv la care participă, asigurându-și puțin sub o treime din voturi. Ultima dată când a fost învins, cu o marjă, de doar 0,1%, Primul Război Mondial era la început. Nici măcar cei mai dezinvolți manipulatori de alegeri de la Moscova sau Phenian nu au dat o asemenea lovitură >>, notează The Economist.
<< Dacă numele partidului cu cele mai multe voturi nu a fost o surpriză, cel al vice-campionului, Democrații Suedezi (DS), a fost. Este vorba de un grup politic cu rădăcini în mișcarea neo-nazistă. După ce a făcut campanie sub sloganul „să facem Suedia măreață din nou” (subtext: cu mai puțini imigranți), a le-a furat locul doi Moderaților, de centru-dreapta. A fost pentru prima dată, după zeci de alegeri, de-a lungul a patru decenii, când un partid a dat peste cap ordinea politică încetățenită, din Suedia. Și mai notabil a fost faptul că, în calitate de cel mai mare câștigător de voturi al dreptei, care a obținut o victorie strânsă în fața forțelor combinate de stânga, DS-ul ar fi în mod normal gata să conducă un guvern. Acest lucru l-ar propulsa pe tânărul său lider, Jimmie Akesson, la funcția de prim-ministru – un rezultat remarcabil pentru un partid care și-a văzut primii membri în parlament cu puțin peste un deceniu în urmă.
Și totuși, un guvern Akesson nu este probabil. Într-adevăr, este incert dacă DS-ul va primi vreun post ministerial. În Europa, există în paralel două sisteme de partide politice. Orice partid dintr-un spectru care merge de la troțkism deplin la conservatorismul valorilor familiei ajunge la politică în mod liber, creând alianțe cu prietenii și inamicii în timp ce aceștia luptă pentru putere. În schimb, partidele care „cochetează” prea entuziast cu xenofobia, cum ar fi DS-ul, în Suedia, Rassemblement national (RN) al lui Marine Le Pen, în Franța, diverși populiști olandezi și Vox, în Spania – sunt considerate dincolo de zona palidă a politicii. În majoritatea țărilor, zona mainstream a fost separată de cea de neatins de un fel de „cordon sanitar”, o barieră folosită pentru a izola infecția. La cei mai puțin dispuși la compromis, chiar și dezbaterea cu cei de dincolo de cordon a fost considerată o trădare a normelor politice. Aducerea lor în funcții ministeriale, așa cum a făcut Austria pentru prima dată în 2000, a fost suficientă pentru a declanșa represalii diplomatice din partea vecinilor săi din UE.
Un astfel de ostracism a eșuat. Tratarea naționaliștilor ca pe niște paria nu a împiedicat ascensiunea lor. Dimpotrivă: alegerile din Europa de acum sunt adesea un caz de confruntare zgomotoasă a mainstreamului cu ceea ce se presupune că nu este plăcut și în speranța că nu prea mulți alegători vor alege partea „greșită”. Pur și simplu speranța că vor dispărea nu i-a făcut, de fapt, să dispară.
După toate probabilitățile, strategia „ei versus noi” va primi încă o lovitură mare în această lună, când vor vota italienii. Giorgia Meloni (foto), de la Frații Italiei, un partid cu rădăcini neofasciste și multă mânie la adresa străinilor, pare să ajungă pe primul loc. Spre deosebire de Akesson, ea are aliații necesari pentru a deveni prim-ministru. Dacă acest lucru se va și întâmpla, va fi prima dată în câteva decenii când o țară din vestul UE va avea un șef de guvern cu o înclinație naționalistă declarată (în est, se apropie Polonia și Ungaria).
Eroziunea „cordonului” ar putea să aducă ceva bun. Interdicția adesea a obstrucționat lupta împotriva intoleranței, nu a întărit-o. În cel mai rău caz, le-a dat partidelor naționaliste un permis de trecere gratuită. Multora li s-a permis, de fapt, să se alăture coalițiilor de guvernământ – incluzând elaborarea de programe guvernamentale – fără a obține posturi ministeriale, așa cum s-ar putea să se întâmple în Suedia. Astfel de oferte de încredere și de rezervă se potrivesc partidelor mainstream, care ajung să își împartă între ele mai multe poziții de top. Dar le oferă populiștilor din exterior puterea de a modela politici fără a purta nicio responsabilitate.
Aducerea xenofobilor în guvern nu este o modalitate sigură de „drenare a abcesului”. Dar poate funcționa. Unii s-au prăbușit din funcție când s-au alăturat coalițiilor de guvernământ: în Austria și Țările de Jos, grupurile naționaliste de la putere s-au prăbușit sub greutatea incapacității lor. În Norvegia, Partidul Progress, populist, s-a micșorat după ce a început pentru prima dată să primească informări ministeriale, în urmă cu un deceniu (dimpotrivă, EKRE, un grup naționalist din Estonia, s-a alăturat guvernului timp de doi ani, înainte de a fi destituit, în 2021, și rămâne popular.) A rămâne în afara funcției implică și propriul risc pentru naționaliști: în Danemarca, bigotul Partid Popular a refuzat să intre în guvern, în 2015, după ce a ajuns pe locul al doilea la alegerile parlamentare, doar pentru a constata că partidele de masă i-au furat retorica și politicile împotriva migranților. Acum este o forță uzată.
Cei din afară se uită afară
Denunțarea rasiștilor și xenofobilor este o cauză demnă. Dar tratarea lor ca pe niște intușabili le-a adâncit mistica electorală. Partidele de mainstream s-au ferit de prea multe ori să vorbească cinstit despre imigrație și criminalitate, par din altă lume pentru alegătorii care au observat schimbări pe teren. Când politicienii „normali” încearcă, cu întârziere, să abordeze astfel de probleme – în timpul campaniei electorale din Suedia, o serie de împușcături între bandele de migranți au făcut acest lucru inevitabil – ei arată ca niște turiști pe un teritoriu politic pe care l-au lăsat vacant cu mult timp în urmă. Până și menționarea imigrației este considerată ceva de lăsat pentru Cei Care nu Trebuie Numiți.
Cu cât alianța împotriva xenofobilor este mai feroce, cu atât o mai multă parte din alegători poate ajunge să-i vadă ca fiind singura alternativă la un cartel politic pe care îl consideră lipsit de contact. Este lăudabil să faci campanie împotriva ideilor populiste pentru a „trage” voturile de la cei ticăloși. Dar nu este și a-i priva de influență odată ce s-au afișat rezultatele. Într-o democrație, un partid politic care primește un sprijin electoral larg, fără a fi arătat nimic în schimb, ar trebui să fie o sursă de jenă civică, nu de mândrie. Alegătorii tratează de mult timp partidele naționaliste ca fiind „normale”. Dacă politicienii nu fac la fel, se pot aștepta să fie pedepsiți >>
