Puține națiuni provoacă un astfel de fatalism printre factorii de decizie și analiștii americani, precum Rusia lui Vladimir Putin. Pentru unii, țara este un stat paria iremediabil, care reacționează doar la pedepse aspre și izolare. Alții văd o mare putere nedreptățită și reînviată, care merită mai multă înțelegere. Perspectivele variază în funcție de zi, de problemă și de partidul politic. În orice caz, resemnarea și-a făcut loc în caracterizarea relațiilor dintre SUA și Rusia, iar americanii și-au pierdut încrederea în propria lor capacitate de a schimba jocul.
- Un text semnat de Victoria Nuland, apărut în numărul din iulie/august al Foreign Affairs, pe care îl redăm integral.
Dar Rusia de astăzi nu este nici monolitică, nici imuabilă. În interiorul țării, prețurile scăzute ale petrolului, pandemia de coronavirus și sentimentul în creștere de proastă dispoziție al rușilor implică costuri și riscuri noi pentru Kremlin. În străinătate, Putin a jucat bine o mână slabă, deoarece Statele Unite și aliații săi l-au lăsat, permițând Rusiei să încalce tratatele de control al armelor, dreptul internațional, suveranitatea vecinilor și integritatea alegerilor din Statele Unite și Europa.
Washingtonul și aliații săi au uitat stilul adoptat de statele lor pentru a câștiga Războiul Rece și care a continuat să dea rezultate mulți ani după. Acea strategie a necesitat o conducere consistentă americană, de la nivel prezidențial, unitate cu aliații și partenerii democratici și hotărârea comună de a descuraja și respinge comportamentul periculos al Kremlinului. De asemenea, a inclus stimulente pentru Moscova pentru a o face să coopereze și, uneori, apeluri directe către poporul rus cu privire la beneficiile unei relații mai bune. Cu toate acestea, o asemenea abordare a ieșit din uz, chiar dacă amenințarea Rusiei la adresa lumii liberale a crescut.
Indiferent va câștiga alegerile prezidențiale din SUA, în această toamnă, va trebui și ar trebui să facă o nouă încercare cu Putin. În orice caz, prioritară trebuie să fie edificarea unei apărări mai unitare și mai solide a intereselor de securitate ale SUA și ale aliaților, oriunde ele sunt puse la încercare de către Moscova. De pe această poziție de forță, Washingtonul și aliații săi îi pot oferi Moscova cooperarea lor atunci când este posibil. De asemenea, ar trebui să reziste încercărilor lui Putin de a-și separa populația de lumea exterioară și trebuie să-i vorbească direct poporului rus despre beneficiile colaborării și prețul pe care oameni îl au de plătit din cauza îndepărtării lui Putin de liberalism.
S-ar putea ca fataliștii să aibă dreptate că puține se vor schimba în interiorul Rusiei. Însă interesele Statelor Unite vor fi mai bine protejate de o politică activă, care dublează o apărare puternică de o mâna întinsă, dacă relația se îmbunătățește. O astfel de abordare ar crește costurile comportamentului agresiv al lui Putin, ar păstra democrațiile mai în siguranță și chiar ar putea determina poporul rus să pună la îndoială fatalismul său referitor la perspectivele unui viitor mai bun.
Alunecarea de 20 de ani
Când Putin și-a asumat președinția, în 2000, și-a stabilit două obiective care să-i justifice politicile și să-i consolideze puterea. Pe plan intern, s-a angajat să restabilească ordinea, după haosul și sărăcirea din anii ’90. Pe plan extern, el a promis că va restabili măreția, în urma pierderii umilitoare teritoriu, a influenței globale și a dominanței militare, odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice, cu aproape un deceniu mai devreme. Ambele ambiții au rezonat cu poporul rus. În următoarele două decenii, rușii au renunțat constant la tot mai multe dintre drepturile lor – libertatea de exprimare și adunare, pluralismul politic, o justiție corectă și o economie deschisă (toate atunci erau noi, rafinate și împărtășite neuniform) – în schimbul stabilității unui stat puternic, revenirii la creșterea (economică) alimentată de petrol și perspectiva prosperității clasei mijlocii.
Și în Statele Unite, și în Europa, unii au sperat că Putin va pune capăt excesului oligarchic, prăbușirii rublei, dependenței de ajutoarele străine și nelegiuirii generale din anii ’90. Ideea generală era că Rusia va putea deveni mai previzibilă și mai de încredere ca partener internațional. Guvernele occidentale, în general, și-au întors privirea atunci când metodele lui Putin pentru restabilirea controlului au devenit din ce în ce mai sovietice, în primul său deceniu la putere: închiderea ziarelor de opoziție și a posturilor de televiziune; închiderea, exilarea sau uciderea rivalilor politici și economici; și restabilirea dominanței unui singur partid în parlament și guvernele regionale. Administrația George W. Bush, preocupată de terorism după atacurile din 11 septembrie, considera că afacerile interne ale Moscovei erau propriile sale treburi și că nu prea au consecințe pentru relația dintre SUA și Rusia.
În politica externă rusă, Putin a avut trei priorități inițiale: reafirmarea hegemoniei ruse în statele vecine, reconstruirea armatei și redobândirea influenței la masa decizională globală. În cea mai mare parte, Statele Unite și aliații săi au încurajat Rusia în urmărirea celui de-al treilea obiectiv, aducând Moscova în Organizația Mondială a Comerțului și creând G-8 și Consiliul NATO-Rusia. De asemenea, s-au asigurat că vor lua deciziile importante – cum ar fi dacă lansarea războiul condus de SUA în Afganistan, în 2001, și intervenția în Libia, în 2011 – la nivelul Consiliului de Securitate al ONU și la nivelul G-8, astfel încât Rusia să se poată alătura. Se credea că Rusia, la fel ca China, va deveni un mai „responsabil actor” în afacerile globale, prin integrarea în instituțiile internaționale bazate pe reguli.
Discuțiile privind reducerea arsenalului nuclear al SUA și al Rusiei au continuat, dar Washingtonul a acordat prea puțină atenție investițiilor militare substanțiale ale Moscovei în afara tărâmului nuclear. Administrația Bush a făcut o primă gafă în 2000, consultându-se doar superficial cu Moscova, înainte de a se retrage din Tratatul privind rachetele anti-balistice, pentru a construi o apărare anti-rachetă mai mare împotriva Iranului și Coreei de Nord. Ulterior, echipa Bush a căutat să remedieze greșeala oferind transparență și colaborare în dezvoltarea apărării împotriva rachetelor pentru a face față amenințărilor tot mai mari din partea Teheranului și a Phenianului, dar Putin a respins oferta. El a învelise deja retragerea SUA din Tratatul ABM într-o narațiune care proiecta nedreptatea comisă de Washington. Ulterior, s-a simțit îndreptățit să trișeze la nivelul altor doi piloni din arhitectura de control al armelor din anii 1980 – Tratatul Forțelor Armate Convenționale din Europa și Tratatul Forțelor Nucleare cu rang intermediar – acuzând Washingtonul că a frânt primul încrederea Moscovei. Învățând din experiența americană în Afganistan și Irak, ca și din performanța sub așteptări a Rusiei în războiul din 2008 cu Georgia, Putin a pompat bani în războiul asimetric, în capacități cibernetice, arme convenționale cu rază lungă și rachete hipersonice. Washingtonul și aliații săi nu s-au trezit la realitate cu privire la impactul acestor investiții până la anexarea Crimeei de către Rusia, în 2014.
Atât președinții democrați, cât și cei republicani au lucrat îndeaproape cu aliații SUA pentru a-l împiedica pe Putin să restabilească o sferă rusă de influență în estul Europei și să aibă un veto în acordurile de securitate ale vecinilor săi. Aici, s-a deschis curând o prăpastie între democrațiile liberale și omul încă foarte sovietic care conduce Rusia, în special pe tema extinderii NATO.
Oricât de mult ar fi încercat Washingtonul și aliații săi să convingă Moscova că NATO este o alianță pur defensivă, care nu reprezintă o amenințare pentru Rusia, a continuat să servească agenda lui Putin care vedea Europa în termenii unui joc de sumă zero. Dacă Rusia nu poate revendica spațiile pe care le dominase cândva, atunci, spunea Putin, doar o zonă de nealiniere care se întinde din estul Germaniei până la Marea Baltică și Marea Neagră ar oferi Rusiei siguranță. Dar puțini, la Washington, au considerat că e o opțiune să le trântească ușa noilor democrații din Europa Centrală și de Est, care au tras ani buni pentru a îndeplini standardele riguroase de admitere în NATO, iar acum cereau să adere. Părăsirea lor într-o zonă gri geopolitică nu le-ar fi oferit acelor state siguranță și libertate. Ne-a lămurit tratamentul brutal acordat de Rusia acelor țări care fuseseră lăsate într-o zonă de securitate a nimănui – Georgia, Moldova și Ucraina.
Putin a înțeles întotdeauna că o centură de state tot mai democratice și prospere în jurul Rusiei ar reprezenta o provocare directă pentru modelul său de conducere și ar risca să-și reinfecteze propriul popor cu aspirații democratice. Acesta este motivul pentru care Putin nu a avut niciodată o abordare de tipul „trăiește și lasă să trăiască” în raport cu fostele țări sovietice și state satelit. În schimb, a profitat practic de fiecare luptă democratică din ultimii 20 de ani – efortul încheiat cu succes al Kosovo, pe calea independenței, în 2008, protestele care au declanșat războiul civil sirian, în 2011, protestele din Piața Bolotnaya, în 2011–2012, revolta de pe Maidan, în Ucraina, în 2014 – pentru a alimenta acasă percepția că interesele rusești sunt asediate de inamici externi. Multă vreme a funcționat. Cuceririle Rusiei în Ucraina și Siria au fost extrem de populare acasă și au abătut atenția de la problemele interne. Cu aceste succese, apetitul geopolitic al lui Putin a crescut. El a ajuns să creadă că statele democratice erau slabe și că Rusia le poate coroda sistemele politice și coeziunea socială, din interior.
Într-o măsură deloc mică, Statele Unite și aliații săi au făcut posibilă îndrăzneala lui Putin. În ultimii 12 ani, Putin și acoliții săi au plătit un preț relativ mic pentru acțiunile lor. Rusia a încălcat tratatele de control al armelor; a scos în teren arme noi, destabilizatoare; a amenințat suveranitatea Georgiei; a confiscat Crimeea și o mare parte din Donbas; și a sprijinit despoții în Libia, Siria și Venezuela. A folosit atacuri cibernetice împotriva băncilor străine, rețelelor electrice și sistemelor guvernamentale; a intervenit în alegerile democratice din străinătate; și-a asasinat dușmanii pe pământ european.
Între timp, Statele Unite au tras linii roșii pe care ulterior le-au șters, s-au retras din tratate și teritorii de care avea nevoie pentru a presa Rusia, au pus deschis sub semnul întrebării angajamentul propriu față de NATO, au generat tensiuni în alianțe cu tarife și învinuiri și chiar au împrumutat credibilitate prezidențială campaniilor de dezinformare ale lui Putin.
Sancțiunile impuse de SUA și aliați, deși inițial dureroase, au devenit răsuflate sau neputincioase prin utilizarea excesivă și nu mai impresionează Kremlinul. Diplomații ruși participă la negocieri internaționale cu privire la Siria, Ucraina, controlul armelor și alte probleme cu instrucțiuni de a bloca orice acord real, câștigând astfel timp pentru țara lor pentru a-și consolida poziția la sol. Rusia a stăpânit, de asemenea, arta exploatării diviziunilor din și între Statele Unite și țările aliate, împiedicând eforturile lor de a elabora o contra-strategie coerentă.
Rusia ruginită
Statele Unite și aliații au scăpat din atenție singurul lucru care ar trebui să-l îngrijoreze pe președintele rus: starea de spirit din Rusia. În pofida puterii lui Putin în străinătate, cei 20 de ani de eșec în ceea ce privește investițiile în modernizarea Rusiei ar putea să-l prindă din urmă. În 2019, creșterea PIB a Rusiei a fost un anemic 1,3%. În acest an, pandemia de coronavirus și căderea liberă a prețurilor la petrol ar putea duce la o contracție economică semnificativă. Sancțiunile internaționale descurajează serios investițiile străine în Rusia din majoritatea țărilor, cu excepția Chinei.
Insistența lui Putin în păstrarea controlului strict asupra statului și în ceea ce privește renaționalizarea sectoarelor cheie ale economiei a suprimat inovarea și diversificarea. Drumurile, căile ferate, școlile și spitalele din Rusia se prăbușesc. Cetățenii săi au devenit refractari, deoarece cheltuielile promise în infrastructură nu apar niciodată, iar impozitele lor și vârsta de pensionare cresc. Corupția rămâne răspândită, iar puterea de cumpărare a rușilor continuă să se micșoreze. În cadrul sondajelor realizate de Centrul Levada anul trecut, un amețitor procent 59% dintre respondenți sprijină „o schimbare decisivă și cuprinzătoare”, de la 42%, în 2017, fiind cel mai mare nivel din 2009 încoace.
Între timp, Putin nu pleacă nicăieri. Un președinte căruia îi este interzis să canddieze pentru al patrulea mandat, la alegerile din 2024, este din punct de vedere tehnic lame duck. Parlamentul rus și Curtea Constituțională au venit însă cu modificări constituționale care îi permit să candideze pentru încă două mandate de șase ani și să rămână la putere până în 2036. Pentru a da procesului o aură de legitimitate, Putin a anunțat un referendum național pe care pandemia l-a pus în așteptare (*n.r. – între timp referendumul a avut loc – o analiză The Economist – AICI). Un alt sondaj Levada, din martie acest an, a constatat că doar 48 la sută dintre ruși au susținut prelungirea termenului lui Putin, cu 47 la sută împotrivă, iar 50 la sută dintre cei chestionați au declarat că sunt favorabili alternanței la putere și unor figuri noi în politică. Având în vedere aceste cifre, Putin ar putea chiar reconsidera organizarea referendumului (*n.r. – referendumul a avut loc, dar cu eforturi ieșite din comun, adică la pachet cu o tombolă de 145 de milioane de dolari pentru cine vine la vot și cu Inamicul NO.1 al lui Putin anchetat strategic).
Mai general, aerul resemnării și al cinismului din Rusia astăzi amintește de epocile trecute, când liderii de la Kremlin s-au concentrat prea mult pe aventuri în străinătate și prea puțin pe bunăstarea propriilor cetățeni, inclusiv în anii ’80. Diferența este că Putin mai are bani de aruncat.
Cele două crize financiare ale Rusiei din anii ’90 – și nevoia de a-și menține locotenenții grași și fericiți – l-au motivat să pună de-o parte un fond mare pentru zile negre.
Rusia are în prezent 150 de miliarde de dolari în Fondul său suveran și peste 550 de miliarde de dolari ca rezerve de aur și devize străine. Rămâne de văzut cât din acești bani este Putin este cheltuiască pentru a sprijini sistemul de sănătate al Rusiei și recuperarea economică a țării după coronavirus. Rușii s-ar putea dovedi mai puțin răbdători de această dată dacă pandemia lovește greu țara, oligarhii sunt salvați, dar Ivan-ul mediu se alege cu promisiuni goale și spitalele copleșite.
Un front unit
Provocarea Statelor Unite în 2021 va fi să conducă democrațiile lumii spre elaborarea unei abordări mai eficiente față de Rusia – una care se bazează pe atuurile lor și pune presiune pe Putin acolo unde este vulnerabil, inclusiv în zona propriilor săi cetățeni. A numi asta „o competiție de mare putere” sau „un nou Război Rece” ar însemna să-i acordăm prea mult credit lui Putin: Rusia de astăzi este palidă comparativ cu adversarul sovietic. Prezentarea Rusiei lui Putin drept egal sau inamic invincibil denigrează capacitatea Statelor Unite de a descuraja și de a rezista politicii periculoase a Kremlinului. Dar Statele Unite nu ar trebui să accepte singure acest lucru. Ca și în trecut, trebuie să își mobilizeze alianțele globale, să-și ridice apărarea internă și să lucreze în comun cu alții pentru a taxa atacurile rusești în zonele fierbinți din întreaga lume.
Efortul ar trebui să înceapă cu democrațiile. După cum sfătuia diplomatul american George Kennan, în „Telegrama Lungă” din 1946, când avea de-a face cu Moscova, „multe depind de [sănătatea] și vigoarea propriei noastre societăți”. Prioritatea este restabilirea unității și încrederii alianțelor SUA din Europa și Asia și de a pune capăt retoricii fratricide, politicilor comerciale punitive și unilateralismului din ultimii ani. Statele Unite pot oferi un exemplu global de reînnoire democratică, investind în sănătate publică, inovație, infrastructură, tehnologii ecologice și recalificare, reducând totodată barierele în calea comerțului. Oamenii liberi din întreaga lume au nevoie, de asemenea, ca liderii lor să ofere o injecție de inspirație și încredere în democrația însăși.
Moscova ar trebui, de asemenea, să vadă că Washingtonul și aliații săi iau măsuri concrete pentru a-și spori securitatea și pentru a majora costurile confruntării și militarizării rusești. Aceasta presupune menținerea unor bugete solide de apărare, continuarea modernizării sistemelor nucleare ale SUA și aliate, precum și desfășurarea de noi rachete și sisteme defensive anti-rachetă convenționale pentru a fi protejate împotriva noilor sisteme militare ale Rusiei. Pe măsură ce Statele Unite se consolidează în zonele în care Rusia caută sau a câștigat un avantaj – rachete hipersonice, arme submarine, cyber-securitate și capacități A2/AD – trebuie să facă mai mult pentru a-și aduce aproape aliații. De exemplu, ar trebui să dezvolte mai multe sisteme militare de înaltă tehnologie în comun cu aliații săi, să stabilească baze permanente de-a lungul frontierei de est a NATO și să crească ritmul și vizibilitatea exercițiilor comune de antrenament. Solicitările adresate de americani pentru investiții militare ar putea duce la o mai bună împărțire a sarcinilor între aliații NATO decât s-a reușit apelând la nesfârșita rățoială politică.
Cu propria forță restabilită, Statele Unite vor fi mai bine poziționate pentru a aduce Rusia la masa negocierilor. Una dintre lecțiile pe care Putin pare că a învățat-o din Războiul Rece este că președintele american Ronald Reagan a falimentat cu succes Uniunea Sovietică forțând o cursă a înarmării nucleare. Nevrând ca Rusia să sufere aceeași soartă, el este dornic să prelungească noul tratat START din 2010, care limitează sistemele de arme nucleare de rază lungă ale SUA și Rusiei și care urmează să expire în 2021.
Washingtonul ar trebui să utilizeze sentimentul de urgență al lui Putin pentru a lega discuțiile pe NEW START de negocieri mai ample cu privire la toate aspectele puterii militare – nucleare și convenționale, spațiale și cibernetice. Pentru a oferit timp acestor discuții, tratatul ar putea fi prelungit provizoriu pentru un an sau doi, dar Washingtonul nu ar trebui să acorde Moscovei ceea ce își dorește cel mai mult: o reînnoire gratuită a NEW START, fără negocieri pe tema investițiilor recente ale Rusiei în sisteme de arme nucleare cu rază scurtă și medie de acțiune și în noi arme convenționale. Nici nu trebuie să insiste să includă China în discuții imediat, așa cum susține actuala administrație. În cazul în care Statele Unite și Rusia ajung la un acord, ele pot presa în comun China să negocieze, dar Statele Unite nu ar trebui să-și sacrifice nevoile imediate de securitate, în speranța că China va accepta într-o zi negocieri trilaterale. Procedând astfel i-ar oferi lui Putin mai mult timp pentru a construi noi arme.
Militarizarea internetului de către Rusia nu este mai puțin periculoasă. Președintele Statelor Unite trebuie să conducă o campanie pentru întărirea societăților democratice împotriva eforturilor Rusiei de a interveni în alegerile libere, de a răspândi dezinformarea, de a inflama tensiunile din acele societăți și de a duce campanii de influențare politică.
Democrațiile din întreaga lume trebuie să își pună la comun resursele și să lucreze mai eficient cu companiile tehnologice și cercetătorii pentru a expune și descuraja activitățile maligne ale Rusiei atunci când ele au loc, nu câteva luni sau câțiva ani mai târziu. Între timp, guvernele și companiile tehnologice au responsabilitatea de a educa cetățenii, astfel încât aceștia să înțeleagă atunci când sunt manipulați din străinătate. De asemenea, trebuie să negocieze modificări în structura profitului pe Internet, care favorizează în prezent viralizarea în locul adevărului și permite armatelor de troli ale lui Putin să fie plătite de Facebook, YouTube și alte platforme digitale, în timp ce duc un război ascuns. Nu există niciun motiv pentru care Washingtonul și aliații săi să nu fie mai dornici în a-i administra lui Putin o doză din același medicament, în același timp persistând în negare.
Ucraina este un alt câmp de luptă pentru democrație, pe care Statele Unite nu trebuie să i-l cedeze lui Putin. Sprijinul american și european pentru această țară a împiedicat prăbușirea sau dezmembrarea completă, dar războiul din Donbas continuă, ucrainenii murind aproape în fiecare zi. Rusia a convenit asupra retragerii sale din Donbas, spre deosebire de cum au stat lucrurile în cazul Crimeea, după cum s-a prevăzut în acordurile de la Minsk din 2014 și 2015. Ceea ce a lipsit este un efort diplomatic constant de la Washington, Kiev, Berlin și Paris, pentru a pune în aplicare acordul și a-l presa pe Putin să-l urmeze.
În schimb, Putin le-a împiedicat și le-a divizat, iar principalii lideri europeni au blocat Statele Unite să participe direct la discuții, așa cum ar fi dorit Ucraina. Dacă Statele Unite și aliații săi i-ar transmite clar Rusiei că drumul spre relații mai bune cu toate țările NATO și UE trece prin Ucraina, Putin ar putea deveni mai serios. Dacă Rusia continuă să blocheze, sancțiunile și alte forme de presiune politică, economică și militară ar trebui sporite. În același timp, Statele Unite ar trebui să-i ofere Rusiei o foaie de parcurs pentru reducerea treptată a sancțiunilor, dacă și când Putin își îndeplinește obligația de a ieși din Ucraina.
Succesele Rusiei în Orientul Mijlociu sunt un alt produs al ambivalenței și neglijenței Statelor Unite. În Siria, Putin a văzut oportunitatea de a sprijini un coleg de autocrat aflat sub presiunea poporului său, protejând și extinzând influența regională a Rusiei. Statele Unite, care încearcă să-și limiteze propriul angajament, se așteptaseră, în mod greșit, că o implicare mai profundă a Rusiei în Siria ar crea un stimulent pentru Moscova de a ajuta la soluționarea conflictului și a sprijini alegerile libere. Teoria era că, cu pielea în joc, Rusia ar dori ca jocul să fie jucat corect. În schimb, intervenția militară a Rusiei a asigurat supraviețuirea dictatorului Siriei, Bashar al-Assad; a deschis în continuare ușa influenței iraniene; și a trimis sute de mii de refugiați sirieni suplimentari în Iordania, Turcia și Europa. Între timp, Statele Unite le-au făcut viața mai ușoară lui Putin și lui Assad, prin neutralizarea unei amenințări comune – ISIS.
Astăzi, Rusia bombardează spitalele și școlile din provincia Idlib pentru a-i recăpăta teritoriul lui Assad și folosește amenințarea unor noi valuri de refugiați pentru a descuraja Turcia, țările europene și Statele Unite de a riposta. Trupele rusești testează în mod regulat puținele forțe americane rămase în Siria pentru a încerca să obțină acces la câmpurile petrolifere și la rutele de contrabandă ale țării.
Dacă aceste trupe americane ar pleca, nimic nu ar împiedica Moscova și Teheranul să își finanțeze operațiunile cu petrol sirian sau droguri și arme de contrabandă. Amprenta americană în Siria nu trebuie să fie mare, dar nu poate fi zero, cu excepția cazului în care Washingtonul dorește să se asigure că Putin devine definitiv un broker de putere în Orientul Mijlociu. Incursiunile recente ale Rusiei în Libia, unde sprijină forțele generalului Khalifa Haftar cu arme și consiliere, demonstrează că apetitul din regiune nu a fost satisfăcut – și de ce ar fi, dacă investiții relativ mici ar cumpăra controlul teritorial, influența și capacitatea de a încălca cu impunitate dreptul internațional umanitar?
O ofertă pentru împărtășirea prosperității
Deoarece acționează pentru protejarea intereselor sale de acasă și din străinătate, Statele Unite ar trebui să ia în considerare și ceea ce își dorește Putin de la relația SUA-Rusia. Cu siguranță vrea eliminarea sancțiunilor, așa că liderii americani și europeni ar trebui să fie mai clari în legătură cu condițiile lor pentru diminuarea sau eliminarea sancțiunilor. În mod tradițional, i-au oferit Rusiei și stimulente afirmative – politice și economice – pentru relații mai bune. În 2013, de exemplu, în condițiile în care atât Statele Unite, cât și Ucraina negociau acorduri de liber schimb cu UE, Washingtonul s-a oferit să renunțe la anumite tarife și bariere de reglementare, astfel încât și Rusia să obțină un anumit beneficiu din acordurile stabilite. Anexarea Crimeei de către Rusia a înghețat acele discuții.
Este posibil ca sentimentul de securitate al lui Putin să fie atât de strâns legat de controlarea economiei de la Kremlin, încât ofertele americane și europene de comerț liber și investiții să nu-l intereseze. De asemenea, s-ar putea să se teamă că deschiderea ușii către relații economice mai bune îl va face să pară slab și în nevoie. Acest lucru nu ar trebui să împiedice Washingtonul și pe partenerii săi din G-7 să încerce să-i ofere Kremlinului o alternativă la dependența sa tot mai mare de China. Morcovul ar putea lua forma unui fond comun de investiții, zone de comerț liber sau eliminarea tarifelor la anumite mărfuri. De asemenea, ar putea include parteneriate public-private în sectoare precum energia curată, o masă rotundă business-to-business și stagii pentru tinerii ruși să lucreze în firme americane și europene.
NATO ar putea oferi Moscovei un nou început, inclusiv reluarea exercițiilor militare comune în domenii precum prevenirea accidentelor și reacția în situații de urgență. Statele Unite și Europa ar putea redeschide problema unui dialog paneuropean de securitate de acest fel, pe care președintele rus Dmitri Medvedev l-a sugerat în 2008, atât timp cât acest lucru nu ar slăbi instituțiile existente, cum ar fi NATO, UE sau Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa. Dacă Statele Unite și aliații săi reiau lucrul împreună la politicile lor pe Iran și Coreea de Nord, ar trebui să invite Rusia să contribuie constructiv.
Washingtonul ar putea dori să înceapă prin a plasa aceste oferte în vitrina sa. Pentru a perfecta acordul, Rusia ar trebui să-și demonstreze angajamentul de a opri atacurile împotriva democrațiilor și de a negocia cu bună credință în ceea ce privește controlul armelor, Ucraina, Siria și alte probleme dificile. Orice fel de stimulente ar trebui să fie reversibile în cazul în care Rusia ar renunța la încheierea acordului.
În paralel, Statele Unite și aliații săi ar trebui să facă mai mult pentru a ajunge direct la poporul rus, în special la cetățenii mai tineri și la cei din afara marilor orașe. Un pachet de stimulente economice, cu beneficii concrete pentru rușii obișnuiți, ar fi de ajutor: ar limita argumentul Kremlinului, potrivit căruia Statele Unite urmăresc sărăcirea și încercuirea continuă a Rusiei, iar victoriile sunt imposibile. Putin a petrecut 20 de ani învinovățind Statele Unite și NATO pentru eșecurile sale de acasă și agresiunile din străinătate. Prin etichetarea ca „agent străin” a oricărei organizații neguvernamentale ruse cu programe de colaborare cu democrații liberale, el a întrerupt contactul american cu activiști ai societății civile ruse, oponenți politici, medici, jurnaliști și mulți alții. A închis, de asemenea, majoritatea schimburilor academice. Strangularea a funcționat exact așa cum și-a propus: puțini ruși cunosc americani, lucrează cu ei sau văd un viitor cu legături mai strânse.
Washingtonul și aliații săi le-ar putea oferi, de asemenea, rușilor tentații mai puternice pentru a sparge strânsoarea lui Putin. Cu ajutorul unui control de securitate adecvat, Statele Unite și alții ar putea permite călătoriile fără vize pentru rușii cu vârste cuprinse între 16 și 22 de ani, permițându-le să își formeze propriile opinii înainte de a-și lua viața în mâini. De asemenea, statele occidentale ar trebui să ia în considerare dublarea numărului de programe educaționale pentru ruși, la nivel de colegiu și să acorde vize de lucru mai flexibile pentru cei care absolvă. Putin îi poate bloca pe cetățenii săi să accepte aceste oferte, dar, dacă o va face, culpa pentru lipsa de oportunități a tinerilor ruși va în mod evident a sa.
În fine, liderii americani trebuie să-și revizuiască modul de comunicare cu poporul rus. Reagan și președintele Bill Clinton le-au vorbit direct, în discursuri și interviuri, oferindu un viitor al prieteniei, securității reciproce și prosperității, dacă cele două națiuni și-ar depăși divergențele. Nu numai că liderii de astăzi au uitat cum să facă acest lucru, dar au acceptat opinia lui Putin cum că a ajunge la rusul mediu constituie o ingerință în afacerile interne ale Rusiei, chiar dacă Moscova desfășoară campanii masive de influență în Statele Unite și Europa.
În epoca sovietică, Statele Unite au învins cenzura Kremlinului difuzându-și mesajele prin intermediul Voice of America și Radio Free Europe, revista Amerika și contactul regulat cu disidenții. În ciuda eforturilor lui Putin, Rusia de astăzi este mai permeabilă. Tinerii ruși sunt mult mai susceptibili să consume informații și știri prin internet decât prin intermediul televiziunii sau mass-media sponsorizate de stat. Washingtonul ar trebui să încerce să ajungă la mai mulți dintre ei acolo unde se află: pe rețelele de socializare Odnoklassniki și VKontakte; pe Facebook, Telegram și YouTube; și pe numeroasele noi platforme digitale în limba rusă.
Deși nimeni nu trebuie să se aștepte ca acest grup să se ridice și să ceară schimbări în curând, Statele Unite nu ar trebui să-l lase pe Putin să rămână principalul model al înțelegerii de către tinerii ruși a politicilor și valorilor democratice. Washingtonul și aliații săi trebuie să spună că relația nu trebuie să fie una de sumă zero.
Alegerea le aparține
În general, o abordare mai coerentă a Rusiei va presupune unitate, resurse, încredere și concentrare. În relațiile anterioare ale Statelor Unite cu Putin, unul sau toate aceste elemente au eșuat. Washingtonul a acordat prea puțină atenție, a investit prea puțin și s-a lăsat divizat de aliații săi ori liniștit de promisiunea progresului în alte zone (tranzacționând Iranului pentru Siria, Siria pentru Ucraina ș.a.).
Unii – inclusiv eu – au fost excesiv de optimiști în așteptările lor că, odată cu o mai mare integrare cu lumea liberă, Rusia avea să devină un partener mai bun și mai democratic. Alții au fost excesiv de fataliști, făcând trimitere la setul unic de priorități al Rusiei, la geografia sau istoria sa pentru a justifica agresiunea și încălcările dreptului internațional.
Alții au fost anistorici în evaluările lor, afirmând că, dacă NATO și-ar anula extinderea și ar oferi Rusiei hegemonia asupra Ucrainei și a unei sfere mai mari de influență, pofta lui Putin ar fi pusă în cui. Niciuna dintre aceste lentile nu le-a oferit factorilor de decizie din SUA o viziune mai bună.
Următoarele alegeri prezidențiale din SUA oferă Statelor Unite o șansă de a ieși din defensivă, de a restabili puterea și încrederea lumii democratice și de a astupa găurile securității sale după ani de derivă și divizare. Odată ce această atitudine va fi expusă ferm, Statele Unite pot avea parte de reînnoire acasă și de stagnare în Rusia, pentru a întinde din nou o mână. Poate că Putin nu va dori sau nu va fi în stare să o prindă. Însă poporul rus ar trebui să știe că Washingtonul și aliații săi îi oferă lui și Rusiei posibilitatea de a alege.
- VICTORIA NULAND este consilier senior al grupului Albright Stonebridge și senior Fellow la Brookings Institution. A activat în Departamentul de Stat al SUA în perioada 1984-2017, inclusiv ca ambasador la NATO, din 2005 până în 2008, și ca secretar de stat adjunct pentru afaceri europene și eurasiatice, din 2013 până în 2017.
