În cele patru decenii de corespondent în Africa, am condus și am zburat aproximativ 2 milioane de kilometri pe tot continentul. S-au schimbat multe de când am ajuns prima dată acolo, dar multe altele au rămas la fel. Plecarea mea are un gust dulceag.
- Un material semnat de Bartholomäus Grill, publicat de Der Spiegel
O pandemie distrugătoare este ultimul lucru de care are nevoie Africa. După toate războaiele civile, foametea și calamitățile naturale de care a fost lovită în ultimele decenii, coronavirusul se răspândește acum pe continent – unul mai prost pregătit decât oricare altul pentru o criză de sănătate de o asemenea amploare.
Este dificil de a prezis distrugerea pe care o va provoca în cele din urmă virusul SARS-CoV-2 în Africa, al cărui vârf este așteptat în iulie. Experții sunt îngrijorați că ar putea duce la prăbușirea sistemelor sociale și de sănătate, deja betegi. În plus, cu milioane de săraci aflați în imposibilitatea de a-și hrăni familiile ca urmare a restricțiilor și blocării, se poate ajunge la revolte.
Pentru multe țări africane, COVID-19 ar putea, de asemenea, să însemne sfârșitul câștigurilor economice obținute în ultimii ani. Pe scurt, un nor întunecat plutește deasupra acelei părți a Pământului pe care am vizitat-o pentru prima dată în urmă cu aproximativ patru decenii. Îmi imaginasem un alt fel de plecare atunci când mi-am terminat definitiv funcția de corespondent din Africa. Și am sentimente amestecate când privesc în urmă.
Ne-am dorit de fapt să construim o micuță casă de cultură în satul Longido, un loc în care să aflăm despre Massai, oamenii semi-nomazi care nu-și mai găsesc locul în Tanzania modernă. Eram un grup de nouă tineri din Germania, activiști care erau îngrijorați de Lumea a treia, denumirea disprețuitoare de la vremea aceea, în 1980. Vroiam să salvăm Africa.
Sub soarele dogoritor, am făcut cărămizi de noroi pentru acea clădire, dar în curând am realizat că niciun localnic nu era interesat să ne ajute. În ochii lor, eram făcători de bine naivi, care doreau să-i răsfețe cu un proiect fără sens.
Ideea venise totuși de la un membru al populației Massai care locuia în sat, de la Esto Mollel, care studia sociologia în Australia și se întorsese cu planuri ambițioase de dezvoltare pentru regiunea lui sărăcăcioasă din nordul Tanzaniei: străzi, clinici, baraje și multe altele. Centrul cultural trebuia să fie doar începutul.
Numai pași modești
În cele din urmă, eforturile noastre nu au produs un centru pentru Massai, ci un coteț pentru găini, în curtea lui Esto Mollel. El mi-a devenit prieten bun și a fost primul meu Mwalimu, un profesor care mi-a explicat Africa. Esto a murit în ianuarie 2000, la vârsta de 52 de ani. Cu toate acestea, cotețul este încă în picioare, chiar lângă mormântul său. Când i-am examinat zidurile în descompunere, în decembrie, mi-am dat seama că era ca un simbol pentru dezvoltarea Africii. Un continent care avusese așteptări atât de mari, odată cu prăbușirea epocii coloniale, în anii ’50, dar care a făcut doar progrese modeste în cele șapte decenii scurse.
Longido a fost primul loc în care am putut vedea la lucru permanentul du-te-vino al optimismului și pesimismului, care mi-a și fost tovarăș timp de patru decenii. La vremea respectivă, Longido era ceva nedescris, cu 2.000 de rezidenți și două puțuri de apă. Nu existau telefonie, electricitate, apă curentă. Acum, populația este de șapte ori mai mare, are apă potabilă, electricitate, benzinării și o mică clinică. Găsești acum și o duzină de baruri, conflicte sociale, câțiva bogați și foarte mulți în sărăcie cruntă.
La școala elementară, numărul elevilor aproape că s-a dublat, la 1.118. Dar sălile de clasă sunt la fel de slab dotate ca odinioară, cu birouri primitive și bănci de lemn, o tablă crăpată, ferestre fără geam și un acoperiș dogoritor, din tablă.
O întrebare înșelătoare
„Avem un curriculum bun, dar nu și materiale”, spune Julieth Godfrey, o profesoară de matematică în vârstă de 57 de ani. Ea arată spre un perete din curtea școlii pe care era pictat un laptop. Pentru elevii de aici, calculatoarele există doar ca desene. Școala are în sine un singur computer și este folosit exclusiv de administratori, spune Godfrey. „Se spune că educația este cea mai bună cale de a învinge sărăcia, dar suntem departe de acest obiectiv”.
Longido este un loc perfect pentru a observa paradoxul care poate fi întâlnit în toată Africa: continentul a făcut pași mari, dar a rămas pe loc.
În ultimele patru decenii, am zburat și am condus în jur de 2 milioane de kilometri în Africa și am relatat din peste 50 de țări. Și sunt adesea întrebat: S-au îmbunătățit lucrurile de-a lungul continentului în perioada în care ați fost acolo? Sau: continuă situația să se înrăutățească, așa cum se tot aude? Răspunsul meu e mereu același: Ambele.
Însă încadrarea în sine a întrebării este înșelătoare. Africa este adesea privită de departe ca o singură țară, ca un focar-monolit de criză, în loc de a fi luată în calcul ca o regiune extrem de diversă, în care se vorbesc 2.000 de limbi și pe care 54 de țări s-au dezvoltat în varii feluri. Există, cu siguranță, și o mână de așa-numite „state eșuate”, zdrobite de războiul civil, precum Somalia. Există țări precum Kenia, care reușesc cumva să meargă mai departe. Există însă și țări stabile din punct de vedere politic, precum Namibia și Ghana, și există un grup de țări care sunt povești economice de succes, printre ele Botswana, Etiopia, Rwanda și Tanzania.
Totuși, peste tot, milioane de africani continuă să lupte pentru a depăși aceleași probleme: sărăcia, șomajul, boala, incompetența unei elite corupte și competiția pentru o cantitate limitată de resurse, o ciocnire care se agravează pe măsură ce creșterea populației și schimbările climatice păstrează ritmul. În multe domenii – de la alfabetizare la numărul de stomatologi pe cap de locuitor – Africa este cu mult în spatele restului lumii.
Nu am fost niciodată unul care să scrie despre Africa în termenii unui continent afectat de război și catastrofe. În același timp, nu m-am numărat printre cei care îndulcesc situația de acolo, nici printre cei care învinovățesc continuu puterile străine ori care exagerează micile povești de succes, prezentându-le drept începutul unei vaste creșteri. Am căutat întotdeauna să rămân un „afro-realist”, poziționându-mă între profeții apocalipsei și romanticii fără speranță. Motto-ul meu: Situația este gravă, dar în niciun caz fără speranță.
Nu se recunoaște mai mult
Africa are un potențial enorm. Este bogată în resurse naturale și terenuri fertile, dar utilizate sub potențial. Mai mult, are o populație tânără, în creștere rapidă. Până în 2050, când aproximativ 2,5 miliarde de oameni vor trăi în Africa, continentul va fi casă pentru unul din patru oameni din lume. Este o dinamică pe care Europa vecină, în special, nu va mai putea să o ignore sau să o suprime prea mult. În cele din urmă, UE va trebui să renunțe la mentalitatea de cetate și să continue cooperarea reală, dincolo de temerile sale legate de o presupusă „inundație” de migranți și refugiați.
Imaginea distorsionată pe care lumea, în general, o are despre Africa continuă să fie produsul stereotipurilor înrădăcinate în perioada colonială. Ea ignoră evoluțiile semnificative din ultimii ani. Tanzania, țara în care am fost „inițiat” în calitate de corespondent în Africa, e un exemplu viu.
Capitala economică, Dar es Salaam, nu mai este recunoscută drept orașul adormit și provincial care fusese în 1980. S-a transformat într-o metropolă modernă cu peste 5 milioane de euro: agitată, puternică, sufocantă de trafic și plină de vitalitate. Centrul a devenit o colecție impozantă de zgârie-nori în jurul bisericilor construite pe când fusese colonie germană. Acele case de rugăciune erau cele mai înalte clădiri din jur, dar acum arată ca niște modele istorice în miniatură. Oamenii Maasai, care rătăcesc prin canioanele urbane îmbrăcați în port tradițional, arată de asemenea ca suflul unei explozii din trecut.
Dar es Salaam este pe cale să devină un „megacity” african și este unul dintre punctele focale ale transformării uluitoare din multe țări de pe continent, începând cu 2000. O transformare pe care aproape nimeni nu o anticipase. Un factor principal al acestei reînnoiri a fost creșterea prețurilor la resursele naturale, declanșând un boom economic în multe locuri. Țări care fuseseră afectate de sărăcie, ca Etiopia, au înregistrat rate de creștere care au fost uneori cele mai ridicate din lume.
În același timp, revoluția digitală a deschis noi orizonturi. Acum patruzeci de ani, deseori căutam degeaba un telefon fix. Astăzi, aproape un miliard de africani folosesc dispozitive mobile și smartphone-uri. Multe metropole africane găzduiesc acum hub-uri IT vibrante, serviciul de plată fără numerar M-Pesa fiind poate cel mai bun exemplu al realizărilor lor, un serviciu bazat pe telefon, care este folosit acum în întreaga lume. Extinderea rapidă a platformelor de socializare a stimulat, de asemenea, mișcările pro-democrație peste tot. Fără astfel de instrumente de comunicare, răsturnarea dictaturii din Sudan, anul trecut, nu ar fi fost posibilă.
Inima Dar es Salaam găzduiește o structură albă ostentativă, construită sub forma unui cerc perfect. Este centrul de conferințe al orașului și a fost finanțat și construit integral de chinezi. Clădirea gigantică pare un simbol al triumfului în noua cursă pentru bogățiile Africii – o cursă pe care China o câștigă cu la diferență mare. Noul gigant economic din Asia de Est a depășit demult partenerii comerciali tradiționali din Europa și America, exploatând puternic resursele naturale ale continentului, în timp ce-i inundă piețele cu bunuri ieftine. Tanzania, care s-a aliat cu China încă din vremea lui Mao, este una dintre țările-cheie în ofensiva economică a Beijingului.
În ochii lui Zitto Kabwe, 43 de ani, centrul de convenții este un cadou cu auto-servire. „Chinezii controlează acum întregul sector al construcțiilor din țara noastră”, spune Kabwe, un politician de opoziție. Se teme de ceea ce el numește „strategia imperială” a Beijingului, spunând că acesta îi amintește de cucerirea și exploatarea făcute de mâinile puterilor coloniale europene.
Însă chinezii nu doar iau, ci și oferă – spitale, școli, drumuri, linii de cale ferată, aeroporturi și baraje. Indiferent cum văd unii și alții expansiunea nemiloasă a Chinei, este greu de negat faptul că proiectele sale vaste au făcut mai mult pentru economia africană în ultimii 20 de ani decât ajutoarele europene pentru dezvoltare în ultimii 60.
Dictatorul binevoitor
Modelul chinez de dezvoltare-dictatură devine din ce în ce mai atractiv față de cel oferit de Occident, deoarece în multe țări, democrația nu a îndeplinit promisiunea unei mai mari prosperități. Cu câțiva ani în urmă, un politician din Burundi a spus-o pe șleau: „Avem nevoie de trei partide politice sau de trei mese pe zi?”
„Președintele nostru gândește la fel. El consideră democrația ca un obstacol în calea dezvoltării”, spune Kabwe. Numele președintelui din Tanzania este John Magufuli, dar oamenii se referă la el drept „Buldozerul”, din cauza modului în care renunță la administratorii publici incompetenți, merge după evazioniștii fiscali și luptă împotriva corupției.
Magufuli este probabil un exemplu al celei mai semnificative evoluții politice din ultima perioadă: dictatorul binevoitor, un nou tip de conducător african. Vrea să crească economic, dar nu este interesat în special de principiile democratice. Sub conducerea lui, drepturile civile o iau înapoi, nu se ferește de manipularea alegerilor și nu admite nicio critică.
Zitto Kabwe a cunoscut pielea lui tendințele dictatoriale ale lui Magufuli. El a fost închis timp de câteva luni sub acuzația de instigare publică și a fost arestat de opt ori în ultimii patru ani. În ianuarie 2017, a reușit să scape de o tentativă de asasinat doar cu un noroc chior. Pe Kabwe l-am întâlnit pentru prima dată când încă studia economie. În 2005, el a devenit cel mai tânăr membru al parlamentului, la 29 de ani, și de atunci a fost printre cei mai acerbi critici ai regimului.
În timpul unei întâlniri recente în Dar es Salaam, Kabwe s-a asigurat că nu suntem urmăriți de către agenții serviciilor secrete. Purta un costum de un albastru-cărbune, nu prea diferit de cel purtat de către legendarul președinte al țării, Julius Nyerere, al cărui experiment în crearea unui socialism african a eșuat dramatic. După demisia lui, au fost introduse democrația și economia de piață liberă, iar lucrurile au început să se ridice.
Tentaculele din emisfera nordică
„Am fost și mai departe în istoria noastră”, spune Kabwe. „Magufuli a aruncat țara înapoi cu 40 de ani, până la vremea regimului partidului unic”.
Zitto Kabwe reprezintă o nouă generație de politicieni care caută prosperitate pentru toți și care apără democrația. Puteți găsi astfel de oameni în multe țări africane – bine educați, cosmopoliți și plini de idei de reformă. Întâmpină frecvent rezistența dură a elitei conducătoare, a „greilor”, a corupților care jefuiesc resursele naționale ale țărilor lor și care au numeroase tentacule în emisfera nordică printre comercianți, traficanți de arme, evazioniști sau bancheri care sunt fericiți să spele miliardele care ajung pe mâna lor.
Abuzul de putere, guvernarea precară și corupția endemică sunt cauzele principale ale problemelor cu care se confruntă Africa, iar din acest punct de vedere puține s-au schimbat în perioada cât am fost corespondent. Probabil cea mai mare dezamăgire a fost că economia țării pe care o alesesem să-mi fie casă, Africa de Sud, a fost distrusă – țara de departe cea mai bogată de pe continent și care avusese atâta încredere sub conducerea lui Nelson Mandela. A fost, pe scurt, o lumină călăuzitoare pentru Africa. Eliberatorii, însă, nu au învățat nimic din greșelile post-coloniale. În anii care au urmat ruperii jugului colonialist, continentul a fost marcat de undele de șoc ale luptelor de independență, multe state tinere trecând prin dictaturi militare urâte, finanțate de aliații lor ideologici de la Moscova, Washington sau Paris. În prezent, se pare că istoria se repetă.
Când am migrat în Africa de Sud, în 1993, părea că o nouă eră stă să înceapă. La Berlin, Zidul căzuse și Războiul Rece devenise istorie. Regimul rasist alb al apartheidului a fost forțat să capituleze, iar strigătul de libertate putea fi auzit pe tot continentul. Curând, însă, a devenit clar că democrația, pentru care luptaseră largi mișcări populare, fusese doar fațada în spatele căreia au continuat să înflorească vechile structuri de putere.
„Avem nevoie de o a doua eliberare, dar de data aceasta de sub conducătorii noștri autocrați”, spune Kabwe, ridicând pumnii ca un boxer. El intenționează să candideze împotriva lui Magufuli la următoarele alegeri prezidențiale, dacă guvernul i-o va permite. „Am trecut prin iad. Nimic nu mă mai poate speria”, spune Kabwe mai târziu, când stăm pe terasa casei sale. Soția sa, cu fiica lor cea mai mică în brațe, spune: „Sunt fericită în fiecare seară când vine acasă în viață”.
Soluții africane pentru problemele africane. Acesta este motto-ul căruia i s-a dedicat Uniunea Africană. Cu agenda sa 2063, blocul și-a propus ca obiectiv dezvoltarea unei vaste zone de liber schimb, un continent întreg fără frontiere și care să devină cea mai mare zonă economică integrată din lume. Rămâne de văzut dacă planul de acțiune este doar o altă promisiune goală. Obstacolele din trecut sunt mari, continentul continuând să sufere de efectele colonialismului: rămâne marginalizat; nu are aproape nicio voce pe scena globală, geo-politică; și este masiv dezavantajat de un sistem economic nedrept. Africa furnizează materii prime și mărfuri agricole neprocesate, valoarea adăugându-se în altă parte. În plus, sectorul agricol fragil de pe continent este grav afectat de importurile ieftine, foarte bine subvenționate, din Uniunea Europeană.
Pe lângă acestea, sunt provocări noi, neliniștitoare: terorismul islamist, care predomină în special în zona Sahel afectată de sărăcie; schimbările climatice, sub care Africa suferă imens, în ciuda faptului că a contribuit cel mai puțin la fenomen; și suprapopularea în unele zone ale continentului.
Pe de altă parte, creșterea rapidă a populației ar putea fi o binecuvântare doar în aparență, așa cum au demonstrat-o tigrii asiatici. Un număr mare de tineri buni de angajat, în regiune, în combinație cu o populație vârstnică redusă și cu politici industriale orientate, au declanșat o creștere economică semnificativă. La rândul ei, aceasta a contribuit la scăderea natalității. Totuși, dividendul demografic necesită o politică educațională îmbunătățită și o planificare a populației – o perspectivă de care multe guverne africane sunt departe. Într-adevăr, președintele Tanzaniei, Magufuli, a anunțat exact cursul opus, cerându-le femeilor din țara sa să-și „elibereze ovarele”.
Soarta e în mâinile lor
Multe prognoze livrează clișeul etern cum că Africa va rămâne copilul problemei lumii. Dar, dacă următoarea generație de lideri ai Africii ar trece în sfârșit la reformele fundamentale, Africa s-ar putea transforma în continentul viitorului, viziune de care liderii gândirii post-colonialiste ai continentului sunt convinși. În cartea sa, „Afrotopia”, gânditorul senegalez, Felwine Sarr, își îndeamnă compatrioții să-și depășească complexul de inferioritate și să-și ia propria soartă în mâinile lor.
Sarr discută despre o posibilă reîntoarcere la formele de producție tradiționale, durabile din punct de vedere ecologic, și ia în considerare alternative la obsesia occidentală de creștere și la capitalismul rapace și distructiv. El chiar a prezentat ipoteze despre o schimbare civilizațională care vizează salvarea planetei noastre – o schimbare care ar putea să înceapă în Africa.
Deocamdată, însă, virusul reprezintă un pericol imprevizibil care se profilează pe continent. Nu trebuie să fii profet pentru a prezice că pandemia va mări și mai mult decalajul dintre națiunile bogate și cele sărace.
Ce rămâne după 40 de ani petrecuți pe acest minunat și contradictoriu continent? Mii de imagini, amintiri, întâlniri, experiențe încântătoare și întâmplări zguduitoare. Am relatat despre războaie civile, răsturnări de guverne, secetă, foamete și epidemii precum SIDA și Ebola. Și am scris despre viața normală, pașnică, de zi cu zi. Am vorbit cu președinți, șefi de companii, lideri religioși și o mulțime de bărbați și femei care-și văd de viață cu un aplomb admirabil. Am întâlnit, de asemenea, indivizi înfricoșători, inclusiv lideri militari, „lorzi” ai războiului și ucigași în masă. Când am intervievat victimele violenței în lagărele mizerabile de refugiați, am găsit deseori vocația de jurnalist ca fiind una indecentă.
Am avut, de asemenea, privilegiul de a participa la revărsări de bucurie, cum ar fi atunci când dictatorii ca Mobutu (în fostul Zaire) și Robert Mugabe (Zimbabwe) au fost dați jos. Sau când Sani Abacha, din Nigeria, a murit în urma unui atac de cord. În Sudanul de Sud, am simțit un dezgust profund pentru declanșarea fericirii și lăcomiei celor aflați la putere, care fac tot ce pot pentru a ruina cea mai tânără țară din lume.
Două evenimente de la începutul anilor ’90 vor rămâne de neiertat. Acesta a fost deceniul în care cel mai mare vis post-colonial al Africii și cel mai groaznic coșmar au devenit realitate: sfârșitul apartheidului din Africa de Sud și genocidul din Rwanda.
În primăvara anului 1994, când sărbătoream alegerea primului președinte negru din Africa de Sud, Nelson Mandela, 800.000 de persoane au fost măcelărite în inima continentului, deoarece comunitatea internațională nu a făcut nimic. Cei mai mulți dintre corespondenți nu anticipaserăm această crimă împotriva umanității, lucru pentru care mi-l reproșez și azi.
Pentru a depăși astfel de experiențe profund traumatice, sunt necesare evenimente pozitive și imagini optimiste. Există jurnaliști care și-au pierdut credința în umanitate în timp ce acopereau Africa, dar acest continent este locul în care eu am găsit-o pe a mea: în ospitalitatea africană, în dorința lor de a ajuta și în sinceritatea lor din inimă. În rezistența și în capacitatea lor de a continua, în ciuda celor mai provocatoare circumstanțe. În puterea profundă a muzicii lor, în zeitățile și miturile lor întemeietoare, în amor-fati – aceasta este doar o scurtă selecție a marilor daruri pe care Africa mi le-a oferit.
Și dacă aș sta în birourile prăfuite ale profesorilor universitari cu un aer părintesc și i-aș asculta vorbind despre tradițiile seculare și despre istoria continentului lor, de multe ori m-aș trezi întrebându-mă, chiar și după zeci de ani de stat aici în calitate de corespondent: Ce știm cu adevărat despre Africa?
- Bartholomäus Grill s-a născut în 1954, a lucrat ca jurnalist independent pentru „die tageszeitung”. După un stagiu la „Deutsches Allgemeine Sonntagsblatt”, a devenit redactor politic la „Zeit” în 1987 și, din 1993, a devenit corespondentul său în Africa. A lucrat în aceeași funcție pentru SPIEGEL din 2013. Locuiește în Cape Town și a publicat mai multe cărți.
