În prezent, agresiunile convenționale, manifestate sub forma conflictelor militare violente emanate de la o sursă de suveranitate sigură, reprezintă o pondere tot mai redusă din provocările de securitate actuale, existând însă o creștere a amenințărilor netradiționale, scrie într-o analiză medicul primar Cosmin Dugan, expert LARICS pe probleme de securitate medicală.
Redăm integral analiza publicată pe platforma LARICS:
Aceste „amenințări fără dușmani”, considerate o “zonă gri” în studiile de securitate, tind să fie cu mult mai ambigue în diversitatea, procesele şi efectele lor, fiind percepute mai degrabă ca fiind riscuri și vulnerabilități multilaterale. Printre acestea remarcăm “problemele fără pașaport”, care prezintă un vădit caracter transnațional, nu reprezintă o formă de agresiune declarată sau clandestină din partea unui actor statal sau non-statal și nu pot fi combătute prin mijloace militare convenționale.
Crizele medicale și securitatea umană
Unul din cei mai importanți factori de risc din categoria celor neconvenționali sunt pandemiile, afirmație susținută și de faptul că bolile infecțioase reprezintă încă o cauză principală de mortalitate din lume, fiind responsabile de aproximativ 17 milioane de decese anual. Dezbaterea internațională în legătură cu faptul dacă pandemiile sunt sau nu riscuri de securitate pentru sistemul international datează de cel puțin 50 de ani. Confruntarea de idei are un numitor comun şi anume modul în care pandemiile, naturale sau deliberat provocate, afectează stabilitatea economică, socială şi politică internă a statelor şi, nu în ultimul rând, relațiile dintre state atunci când răspândirea unei boli nu poate fi stopată la frontierele naționale ale statelor. Deloc întâmplător, în cadrul Strategiei HIV/AIDS a Departamentului de Stat al SUA din anul 1995, bolile infecțioase sunt considerate a avea potențialul de a “iniția conflicte” și chiar de a “determina felul în care se vor încheia razboaiele”.
În contextul unor astfel de provocări la adresa securitătii se evidentiază o deplasare a abordării teoretice a conceptului de „securitate” de la componenta de analiză strict militară către o interpretare mai cuprinzătoare a interdependenței dintre factorii de risc şi amenintările convenționale, pe de o parte, şi cele neconvenționale, pe de altă parte (Școala de la Copenhaga – reprezentanți principali Barry Buzan, Ole Waever și Jaap de Wilde).
Conceptul de Securitate Umană, intrat în dezbaterea internațională o dată cu introducerea sa în Raportul pentru Dezvoltare Umană al Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite din anul 1994, consideră că protecția personală a individului nu rezultă doar din apărarea securității unui stat ci și din asigurarea accesului cetățeanului în mod adecvat la bogăție și creșterea standardului de viață. Raportul propune o schimbare profundă de paradigmă și trecerea de la “securitatea nucleară la securitatea umană”, în sensul de rezolvare a “problemelor cronice precum foametea, bolile și represiunea” și protejarea față de “modificările abrupte ale vieții cotidiene domestice, la locul de muncă și în comunitate”, amenințări care pot afecta societățile la orice nivel indiferent de gradul de dezvoltare sau venit (pag.22 – 23). Astfel, devine clar ca orice amenințare a calității vieții – inegalitate socială, diminuarea accesului la sănătate, educație, drepturi etc, este considerată o amenințare de securitate.
Reversul este de asemenea adevărat – îmbunătățirea protecției și calității vieții cetățeanului se va reflecta și în gradul de securitate al statului, după cum remarca în anul 2018 și Secretarul General al ONU în exercițiu, Antonio Guterres: “Securitatea umană, securitatea națională și securitatea globală sunt indivizibile. Atunci când oamenii se tem pentru viețile lor, comunitățile, societatea și țările sunt expuse unui risc mai crescut. Când oamenii se bucură de siguranță, la fel și țările lor și întreagă lume.” Ecoul acestei declarații îl regăsim în mesajul Secretarului General adresat comunității internaționale în contextul pandemiei actuale (13 martie 2020): “Controlul pandemiei…necesită o implicare personală, națională și internațională fără precedent. Trebuie să declarăm război acestui virus. Acest lucru înseamnă că țările au obligația să accelereze, să intervină și să extindă. (…) Și noi toți avem o responsabilitate de asemenea. (…) Prevenirea extinderii COVID-19 este o responsabilitate comună pentru noi toți.”
Cu toate că “sănătatea și securitatea umană sunt în mod fundamental valorizate în toate societățile, conexiunile și interdependențele dintre acestea nu sunt bine înțelese”, iar domeniul necesită contribuții teoretice suplimentare (Chen, Narasimhan 2003). Securitatea medicală (health security), una din componentele securitătii umane care are în vedere mai ales “dinamicile obişnuite ale relațiilor internaționale şi dinamicile speciale determinate de amenințarea microbilor patogeni” (David P. Fidler, 1999), prezintă un interes deosebit și pentru studiile de securitate.
Bolile infecțioase amenință stabilitatea politică și încetinesc dezvoltarea democratică a statelor afectate pe o perioadă îndelungată („impactul bolilor infecțioase poate dura până la cincisprezece ani” – Andrew T. Price-Smith, 2001), contribuie la intensificarea stării de tensiune politică între țări datorită embargourilor, boicoturilor, pierderilor comerciale și nerespectării unor acorduri bilaterale și disputei asupra unor resurse medicale esențiale (medicamente, vaccinuri, materiale sanitare, aparatură medicală performantă). În acest context susținătorii conceptului de Securitate Umană consideră că “sănătatea populației este de o importanță capitală pentru abilitatea statului de a supraviețui în cadrul sistemului internațional.”
Necesitatea identificării de soluții la problemele de securitate medicală, a dat naştere unei specializări în cadrul relațiilor diplomatice – Global health diplomacy (GHD). Acest subdomeniu relativ nou și în plină dezvoltare nu este încă pe deplin definit, existând mai multe încercări de conceptualizare din partea experților în relații internaționale, sănătate publică, diplomație, studii politice și drept. Aceste definiții converg însă asupra rolului GHD de a reprezenta o platformă destinată investigării, înțelegerii, promovării și colaborării problemelor de sănătate globale și a modului în care acestea influențează negocierile și relațiile între state, dialogul despre drepturile omului, realizarea de proiecte și programe internaționale în cadrul unor inițiative diplomatice (ex. în țările sărace, situații umanitare, operații de menținere a păcii etc).
Pandemia COVID-19 demonstrează încă o dată că scenariile “low-tech istorice” sunt reale, chiar și într-o lume mesmerizată de puterea inteligenței artificiale, a descoperirilor cuantice, călătoriilor spațiale, vehiculelor autonome etc, care nu a putut concepe, chiar și în condițiile unor avertismente repetate, magnitudinea consecințelor produse de astfel de amenințări “medievale”. Ignorarea repetată de către decidenți sau percepțiile generale că astfel de crize medicale sunt evenimente ușor surmontabile, care determină turbulențe regionale sau globale limitate, recuperabile într-o perioadă redusă de timp, nu modifică cu nimic probabilitatea lor de materializare, însă contribuie la lipsa de reziliență societală și reacție rapidă.
În contextul pandemiei COVID-19, considerăm că elaborarea unei viziuni securizatoare pe termen îndelungat, care să reprezinte o componentă permanentă și acționabilă a strategiilor de securitate și politicii externe naționale, trebuie să abordeze în mod prioritar “problemele fără frontiere” așa cum sunt conceptualizate de către Securitatea Umană. În acest sens, considerăm că se impune în mod accelerat regândirea competențelor postuniversitare cu scopul de a selecta și forma experți în cadrul unor programe interdisciplinare de securitate medicală și diplomație a sănătății globale (sănătate publică, drept, diplomație etc). În absența unei resurse umane înalt calificate și loiale care să poată fi coagulată sub forma unor instituții adecvate provocărilor contemporane, ne vom regăsi în imposibilitatea de a anticipa, preveni și reacționa rapid la viitoarele crize medicale si de mediu.
Medical intelligence – de la informația epidemiologică la salvarea de vieți
Complexitatea problemelor de sănătate globale și în special posibilitatea generalizării epidemiilor cu risc înalt, i-a determinat pe experți să tragă un semnal de alarmă referitor la capacitatea redusă de reacție în timp real, obținerea datelor tehnice verificate, integrarea informațiilor provenite din surse multiple, colaborare internațională și interdisciplinară, coordonarea reacțiilor de răspuns etc. Nevoia de a fuziona rapid informații actualizate, provenite din mai multe domenii științifice şi surse credibile, de a genera „ştiinte şi teorii de problemă”, de a forma echipe interdisciplinare, parteneriate inter-instituționale şi internaționale etc. a determinat apariția unor structuri cu rolul anticipativ-preventiv, de tip intelligence: medical-, public health-, epidemic/infectious diseases intelligence.
Denumirea de Public Health Intelligence este atribuită cel mai frecvent unor instituţii civile specializate în identificarea timpurie a potenţialelor ameninţări pentru sănătatea publică, evaluarea şi investigarea acestora, cu scopul de a realiza propuneri şi măsuri destinate prevenţiei şi controlului. Există încă o discuţie la nivelul organismelor internaţionale şi autorităţilor naţionale dacă aceste structuri să fie concepute strict pentru a monitoriza riscurile epidemiologice sau să se adreseze unui spectru mai larg de ameninţări pentru sănătatea umană.
Alături de o serie de iniţiative şi instrumente strategice internaţionale de colaborare în domeniul prevenirii şi combaterii bolilor infecţioase, precum Global Health Security Iniţiative – GHSI, The Global Fund to Fight AIDS Tuberculosis and Malaria, Internațional Health Partnership – IHP, Health Security Action Group – GHSAG, Foreign Policy and Global Health Initiative – FPGH, Intergovernmental Working Group on Public Health, Innovation and Intelectual Property s-a resimţit nevoia existenţei unor organisme specializate destinate monitorizării epidemiologice globale (Cruceru, Muresan 2010).
Doi dintre cei mai importanţi paşi în domeniul prevenirii şi combaterii bolilor infecţioase îi reprezintă formarea, sub auspiciile OMS, a Global Outbreaks Alert and Response Network – GOARN şi semnarea noului acord interguvernamental International Health Regulations – IHRs, confirmând astfel recunoașterea, la nivel de guverne, a necesității acordării unei atenţii prioritare realizării unui cadru conceptual global şi a construirii de reţele de monitorizare şi control a bolilor infecţioase, prin crearea şi/sau îmbunătăţirea sistemelor naţionale de control al bolilor epidemice.
La nivelul Uniunii Europeane, The European Centre for Disease Prevention and Control – ECDC, instituţie de tip infectious diseases intelligence, este responsabilă de alerta epidemiologică timpurie la nivel comunitar. ECDC colectează date obţinute din sistemele naţionale de supraveghere epidemiologică pentru a le analiza în cadrul Sistemului European de Supraveghere (European Surveillance System – TESSy) rezultatele relevante fiind comunicate autorităţilor naţionale de Sănătate Publică prin intermediul Sistemului de Alertă Timpurie şi Răspuns (Early Warning and Response System – EWRS).
Printre priorităţile organismului comunitar se află: identificarea unor noi metode de identificare rapidă a epidemiilor produse de boli emergente şi re-emergente, îmbunătăţirea capacităţilor de răspuns în mod coordonat pe teritoriul mai multor state europene, eficientizarea comunicării cu structurile naţionale care prezintă capacităţi similare, îmbunătăţirea capacităţii de analiză şi previzionare strategică.
O contribuție o pot avea și instituțiile private de tip centre de analiză, sondare a opiniei publice, think-tank-uri consacrate, corporații etc. specializate în realizarea de estimări profunde referitoare la riscurile de natură medicală și de mediu, inclusiv în arii geografice îndepărtate. În absența unor capacități proprii, astfel de servicii private pot completa cunoașterea existentă, deși costurile pot fi în unele situații prohibitive.
Datorită numărului foarte mare de necunoscute și mai ales, multiplelor interdependențe neliniare și contraintuitive, care limitează inclusiv simulările complexe realizate cu cele mai avansate programe informatice și supercomputere, analiza problematicii întâlnite în crizele medicale și de mediu necesită echipe de analişti interdisciplinari cu un grad ridicat de neurodiversitate și „asimetrie cognitivă”, capabile să genereze și să integreze în produsul analitic final abordări inovatoare sau poziții tranșante argumentate.
Ce este „medical intelligence”?
Medical Intelligence (prescurtat MEDINT) are drept scop (conform definiției Departamentului Apărării din SUA) colectarea, evaluarea, analiza și interpretarea informațiilor externe de natură medicală, științifice și despre mediul înconjurător care prezintă interes din perspectiva planificării militare strategice și a celei medico-militare a forțelor proprii și aliate precum și evaluarea capacităților medicale civile și medicale din alte țări.
NATO adoptă o definiție mai generală, considerând structurile de medical intelligence o componentă informativă specializată și în general cu dimensiuni reduse, care deși este implicată în activitatea de monitorizare globală a riscurilor medicale, este dedicată servirii intereselor strategice naționale.
Profilul acestor entitati de “medical intelligence” poate varia în funcție de estimarea necesităților, resursele disponibile, colaborări și parteneriate, tradiția și cultura instituțională dominantă, etc. – de la servicii distincte aflate în componența unor agenții de intelligence (cazul SUA – The National Center for Medical Intelligence (NCMI) componentă a Defense Intelligence Agency – DIA), la nuclee reduse de specialiști militari și civili care pot apela la capacități de intelligence naționale și instituții civile pentru rezolvarea unor situații bine definite.
Alte aspecte, precum raporturile dintre departamentele din instituțiile de securitate națională, metodologia de lucru, limitele și posibilitățile de colaborare rapidă în caz de criză medicală, stabilirea produselor analitice și a beneficiarilor, implementarea recomandărilor acestor departamente etc. reprezintă subiecte legitime de discuție cu toți actorii democratici interesați și implicați, în perioadele premergătoare situațiilor de criză.
În esență, rolul unei astfel de structuri este de a solicita, colecta și analiza informațiile din toate sursele (deschise, confidențiale, obținute prin metode specifice de intelligence – HUMINT, IMINT, SIGINT etc) pentru a genera cunoaștere acționabilă pentru decidentul politic și a câștiga timpul necesar reorganizării activității serviciilor naționale implicate în gestionarea unei crize medicale și informarea timpurie a populației. Flexibilitatea de acțiune precum și utilizarea unor canale rapide de informare permit realizarea unor estimări de tip averizare timpurie (early warning), prognoze și planuri de măsuri.
Se estimează că principalele direcţii de activitate ale structurilor de medical intelligence sunt: monitorizarea la scară globală a focarelor epidemice; identificarea şi monitorizarea riscurilor epidemiologice care pot afecta securitatea cetăţenilor şi pe cea naţională; dezvoltarea capacităţilor naţionale cu rol în rezolvarea unei crize medicale; controlul diseminării biotehnologiilor, echipamentelor duale (DURC), tehnologiilor informatice, a oamenilor de ştiinţă sau a cunoaşterii în domeniul producerii de arme biologice, chimice, radiologice către actori non-statali ostili; protejarea împotriva spionajului economic în instituţiile de cercetare biomedicală; prevenția cyberatacurilor cu efecte biologice și protecția cibernetică a instituțiilor-cheie (infrastructurii critice) cu rol în gestionarea une crize medicale; promovarea culturii de securitate în domeniul sanitar şi identificarea de parteneri în societatea civilă; cooperarea cu structuri naționale și internaționale cu preocupări și capacități similare, etc.
Abordarea și strategia din spatele acestor structuri de tip medical intelligence se încadrează în tiparul organizațiilor de intelligence din a patra generație, ca răspuns adaptativ la volatilitatea mediului tradițional de securitate și ambiguitatea rezultată din erodarea granițelor dintre virtual și real, intern și internațional, comercial și militar, pace și conflict.
Această paradigmă de gândire își propune să realizeze fuziuni între aptitudinile umane tradiționale și progresul tehnologic accelerat, noi parteneriate și abordări care asimilează diversitatea și oferă posibilitatea de afirmare generației tinere.
Capacitatea de a colabora în cadrul unor echipe dinamice, de a accesa orice mediu socio-profesional, utilizarea maximală a mediului tehnologic şi a avantajelor asimetrice subliniază încă odată importanța capacităților naționale, a resursei umane de excepție, a profesionalismului și a loialității.
Ca o concluzie, având în vedere și situația actuală a epidemiei în România cu agentul infecțios SARS-CoV-2, considerăm că și în țara noastră ar fi necesară reanalizarea rolului funcției de medical intelligence în vederea îmbunătățirii capacității de a anticipa, preveni și gestiona crizele medicale. Propunem ca o atenție deosebită să fie acordată riscurilor epidemiologice provenite din focare externe cu agenți infecțioși virulenti și/sau emergenți, precum și altor riscuri medicale neconvenționale.
