„Cea mai penalizatoare transformare a PSD este aceea că se structurează nu ideologic și pe bază de valori, ci doar ca un instrument de putere, s-a transformat într-un partid al puterii, ca toate celelalte. Realitățile îl vor forța să se re-ideologizeze, să se democratizeze interior și să-și refacă electoratul, pornind de la actualele structuri sociale”. Când vorbele astea vin din gura lui Ion Iliescu, e limpede că „tulburi” este, azi, un adjectiv insuficient de sugestiv pentru a descrie apele în care se scaldă formațiunea condusă de Marcel Ciolacu.
Pescuit din interviul acordat de Iliescu, în decembrie 2019, presei de „acasă”, în speță agenției ruse TASS, citatul de mai sus prinde în rama cea mai potrivită pânza de tip Belarus pe care Gabriela Firea și marginalul Dan Tudorache o mâzgălesc de când au pierdut alegerile cruciale pentru Capitală.
Nu știm cu precizie ce gândește și zilele astea bătrânul bolșevic, uitându-se la spectacolul figuraților Firea, Tudorache, Ciolacu, dar dacă a rămas fidel uneia dintre declarațiile sale din campania pentru prezidențialele din 1996, ar trebui să ceară Google ștergerea oricărei referințe care-i alătură numele de cel al PCR 2.0, partid pe care l-a moșit după împușcarea lui Ceaușescu. Ar fi, probabil, unicul gest demn și de substanță din lunga sa carieră de om politic.
„Ceea ce nu pot să înțeleg este absurdul”, spunea Ion Iliescu acum 24 de ani, iar dacă a fost sincer, e limpede că nici măcar lui nu i-a rămas ceva de înțeles din jocul murdar făcut de PSD pe seama scrutinului din Capitală (îl suspectez însă că aruncase doar niște vorbe goale, dar bune de campanie). În orice caz, ce se naște din absurd, e destinat, nu rareori, să piară tocmai din cauza acestui păcat originar. Iar Ion Iliescu e primul vinovat, căci însăși existența PSD, ca și profilul căpătat de această formațiune li se datorează lui și păpușarilor sovietici care l-au ghidonat în direcția asta, în primele luni fierbinți ale lui 1990.
L-am pomenit pe Iliescu încă din deschiderea articolului nu doar în virtutea relației sale de neșters cu PSD, ci mai cu seamă pentru că această relicvă care a modelat politica anilor ’90 după cea a tenebroșilor ani ’50 a reușit până la urmă să lase moștenire României anilor 2020 urmași demni de aura lui.
Gabriela Firea, Marcel Ciolacu, Dan Tudorache și atâția alții din PSD au reușit în ultimele trei-patru zile infinit mai mult decât miile de analize, dezvăluiri și editoriale care avertizau că PSD e suficient de toxic pentru democrație încât distrugerea lui să devină obiectiv strategic. Ne-au trezit la realitate cu o lovitură de măciucă.
Fraudarea votului a fost, să nu ne jenăm să o spunem, o practică tradițională a acestui partid. Furtul de toate tipurile e în fibra sa nu doar de când cu Dragnea, ci de la Pauker și Dej încoace. Dar niciodată, după „duminica orbului”, agățarea cu dinții de putere (a doua trăsătură tradițională a PSD), după un scrutin pierdut, nu a fost atât de violentă și demnă de spații ca Rusia ori Belarus.
Azi, norocul românilor este că țara lor a apucat să evolueze în direcția opusă, dar și că s-au trezit începând cu ianuarie 2017 și că, timp de trei ani, s-au bătut să-și recâștige țara care aluneca accelerat spre autoritarism.
Norocul nostru, zilele astea, mai este și acela că Firea nu a apucat să piardă alegerile din postura de președinte al țării, ci doar din aceea de primar, căci altele ar fi fost pârghiile de care ar fi putut dispune pentru a-și face „dreptate” în lupta cu poporul „nerecunoscător”.
Când vezi la ce manevre s-a arătat în stare să recurgă fosta primăriță tocmai în România lui 2020, un stat membru NATO și UE, nu e deloc dificil să-ți imaginezi cum ar fi atacat problema dacă ar fi pățit „rușinea” pierderii alegerilor într-o țară care ar fi semănat mai mult cu Belarus decât cu Polonia. Numai exagerat nu este să pricepi că unica diferență dintre ea și lideri de tipul Lukașenko ține de sex și atât. Ce ar mai fi chemat ea minerii zilele astea! Doar că țara a evoluat nespus de mult, încât minerii din zile noastre nu mai sunt forța care au fost odată.
Acum, având în vedere cele de mai sus, inclusiv faptul că România este, instituțional și ca atașament față de democrație, o țară din alt aluat decât acum 20 de ani, se pune întrebarea pe cine va afecta mai mult tentativa Gabrielei Firea de uzurpare a votului puterii filtrate la votul de duminică. Iar răspunsul pe care ne putem permite să pariem este acela că vânătaia va desfigura mai degrabă fața PSD decât pe cea a României.
Sigur, spectacolul isteric nu este deloc unul onorabil pentru țară, dar, din fericire, țara are azi anticorpi suficienți pentru a se recupera, iar alegerile parlamentare ar trebui să fie episodul care tranșează definitiv ostilitățile. Însă PSD stă în clipa asta pe o bombă care doar printr-o minune nu l-ar face țăndări. Faptul că Marcel Ciolacu, în calitatea sa de lider al formațiunii, s-a aruncat sinucigaș în brațele lui Firea zilele astea nu face decât să sporească șansele cuvenitei ciopârțiri. Cu cât scandalul agățării de putere a unora ca Firea ori Tudorache va persista, cu atât cresc șansele ca de imaginea partidului să se aleagă praful, indiferent cât de mult vor reuși să amâne inevitabilele alegeri parlamentare, grație pârghiilor care, iată, le-au rămas intacte social-democraților la Curtea Constituțională.
Iar când răul vine, el nu apare niciodată singur. Dezastrul înregistrat de Victor Ponta la locale și debutul demisiilor răsunătoare din partidul său, coroborate cu prăbușirea PSD la București și previzibilul faliment al tentativei de uzurpare a votului de la Capitală și Sectorul 1 creează o ironică obligație: aceea ca victima și asasinii să se ia din nou în brațe pentru parlamentare.
Caz în care, dacă vor face-o (și nu există eschivă logică de la așa ceva), este de așteptat ca ecourile acestui exercițiu de sado-masochism să fie dintre cele mai vitrege. Dacă vor rezista tentației, sfidând precara logică politică, răsăritul eșecului va oferi o imagine cu atât mai magistală.
Foarte bun articol, va multumesc! Deslusiti foarte bine traiectul, conexiunile si analogiile celui de-al doilea partid toxic pe care politica romaneasca il are, iar descendenta din pcr arata cu asupra de masura ca sunt de-o mama bolsevica nasite amandoua – pcr si psd. Tara asta n-a avut partid comunist niciodata in interbelic, iar el a rasarit pe malul Dambovitei numai si numai prin interventia brutala a cizmei sovietice pusa in 1945 asupra Romaniei. Votul din 6 decembrie, daca ne ingaduie covidul, va face sa fie aruncat in neagra vesnicie mai repede, altfel abia in martie 2021 vom avea bucuria sa scapam de ei. Alianta cu insignifiantul ponta sau cu decrepitul tariceanu sunt doar o bomboana pe coliva psd, sa dea Dumnezeu!