- “Răbdarea PSD a ajuns la limită” / “PSD nu va mai avea de ce să rămână la masă”.
În esență, cam asta a transmis fostul ministru Mihai Fifor, actualmente deputat, în urma ultimelor runde de discuții dintre partide.
Mesajul social-democratului ilustrează fără doar și poate complexitatea, dar și natura contondentă a negocierilor purtate pentru formarea guvernului și reducerea deficitului bugetar. Reflectă totodată frustrările PSD provocate de obstacolele întâlnite de liderii săi în tentativa lor de a-și reface virginitatea pierdută în timpul Guvernului Ciolacu. În fine, mai sugerează că, în ciuda șocurilor electorale, experiențele avute de acest partid nu au convins încă nucleul dur al social-democraților că e urgent și e vital să schimbe totul în ceea ce-i privește: cum au făcut politică, cum au condus țara, ca și raporturile de putere și de interese ce guvernează interacțiunile dintre diversele găști pesediste.
Mihai Fifor nu este nicidecum cel mai puțin frecventabil dintre pesediști. Ba din contră, în realitatea șchioapă în care trăim, deputatul Fifor s-ar putea califica în rândul celor câteva speranțe care pot demara o reconstrucție din temelii a unui PSD în prezent falit.
Poate de aceea și este atât mai relevant când astfel de mesaje cu iz de amnezie politică și relativism moral mesaj vin dintr-o asemenea zonă.
La mesele negocierilor așezate de trei săptămâni la Cotroceni și la Palatul Victoria, PSD s-a așezat cu tot felul de linii roșii – unele ideologice, altele sfinte pentru baronetul intern, iar nu puține, menite să salveze imaginea și pielea liderilor săi care au guvernat prost și au prăbușit partidul odată cu țara.
Când pesediștii, inclusiv Mihai Fifor, sunt tentați să ridice un zid al plângerii, legat de propria soartă în negocierile dure dintre partide, ar trebui să își amintească o suită de lucruri:
- Au și centrat, au și dat cu capul, au și arbitrat în meciul din ultimii ani, care a dus la situația dezastruoasă a României de azi – politic, economic și bugetar.
- Prin urmare, sunt ultimii îndreptățiți să emită pretenții categorice, să blocheze negocieri ori să amenințe că se vor ridica de la masă (desigur, imediat după pesediști, o astfel de “onoare” le revine liberalilor).
- Situația reformelor și a bugetului e atât de dramatică încât niciunul dintre partide nu va putea scăpa fără să abdice de la unele dintre propriile linii roșii.
- Mai mult, modelul de până acum al PSD, la care Fifor și alți colegi de-ai săi par să țină în continuare cu dinții, s-a dovedit a fi unul eșuat. Drenarea banului public, politizarea aberantă, amânarea și chiar respingerea marilor reforme, precum și iresponsabila practică a pomenilor electorale nu doar că, de data asta, au doborât țara, dar au tras șocant de mult în jos și partidul. În decurs de un an, PSD a pierdut Primăria Capitalei, a pierdut de două ori prezidențialele, a pierdut postul de prim-ministru, iar dacă mâine ar fi alegeri parlamentare, sondajele arată că pierde supremația și aici, în fața unui partid odinioară marginal.
Pur și simplu, PSD nu mai poate șantaja fără a se afunda (și mai mult). Nu se mai poate lamenta fără a se discredita (și mai mult). Și nici nu mai are unde să se ducă rămânând totodată pe cai mari.
Dacă PSD se ridică de la masa discuțiilor declanșate de președintele Nicușor Dan în vederea formării unui guvern sprijinit de o majoritate clară în Parlament, PSD se poate duce în cel mult două direcții: în opoziție sau la guvernare alături de pletora de formațiuni extremiste.
Ambele variante, însă, l-ar face rapid să simtă răceala lamei de ghilotină – la cât e de compromis a ajuns PSD, la ce criză fără precedent de leadership traversează, dar și la cât de acerbă e concurența pe care i-o face AUR pe palierul populismului iresponsabil, partidul lui Ciolacu riscă mai degrabă o perspectivă de tip PNȚ.
În ciuda resurselor uriașe la care a avut acces în timpul guvernării, PSD a deraiat total când au avut loc alegeri. În noiembrie, la prezidențiale, românii au preferat orice altceva decât pe Marcel Ciolacu, iar în mai românii au preferat orice altceva decât pe candidatul “garantat PSD”.
Iar valul acesta, departe de a se fi diminuat, este în continuare pe poziții și, în funcție de capacitatea celor patru partide de a ajunge la o înțelegere rezonabilă, amenință chiar să crească.
În realitate, pentru social-democrați singura ieșire disponibilă e cea de urgență: pentru a mai însemna ceva solid pe viitor, trebuie ca azi să accepte că nu mai e valabil nimic din ceea ce a însemnat vreme de 35 de ani.
Nu putem ști cu precizie ce a avut în minte însuși fondatorul partidului lui Ciolacu și Fifor, greu încercatul azi de vârstă și de boală, Ion Iliescu, atunci când i-a scris președintelui ales, Nicușor Dan. Dar parcă din acele rânduri și mai ales printre acele rânduri, bătrânul comunist sugera mai degrabă ce zic eu aici decât ceea ce se încăpățânează să sugereze Mihai Fifor în mesajul său.
Epoca de Aur a PSD și-a epuizat în sfârșit vitalitatea. Ironic, acest punct de inflexiune pe care îl cunoaște partidul pare să coincidă cu tranziția dintre două lumi care îl paște pe fondatorul și liderul său istoric.
România are stringentă nevoie de un partid social-democrat, mai precis de un autentic partid social-democrat. Până acum, PSD doar a mimat acest rol. De azi înainte, criza care îl macină fie îl va împinge spre o transformare totală, fie îl va împinge spre a elibera culoarul.
PSD a făcut deja suficient de mult rău pentru a se mai eschiva de la a face și un picuț de bine.
În sfârșit, contrar tradiției împământenite de la Revoluție încoace, soarta PSD devine direct proporțională cu soarta țării. E totuși un moment istoric!
România are nevoie de o terapie de șoc, dar învelită în multă catifea
