<< Turcia se află la răscruce. Războiul Rusiei împotriva Ucrainei și conflictul dintre SUA și China, în Marea Chinei de Sud, i-au dat președintelui turc, Recep Tayyip Erdogan, impresia că lumea este martoră la o reconfigurare a echilibrelor internaționale. El aspiră să plaseze Turcia în centrul ordinii mondiale emergente. Oportunitatea percepută de Erdogan coincide cu o criză economică severă la nivel intern, cu o inflație fulgerătoare și cu o opoziție crescândă care amenință candidatura lui pentru realegere, anul viitor. Planul lui Erdogan de a transforma Turcia într-un centru de putere este ambițios, dar riscant, deoarece nu ia în considerare modul în care alte țări ar putea răspunde obiectivului său declarat sau posibilitatea de a pierde alegerile >>, scrie Hilal Khashan, pentru Geopolitical Futures.
<< Evoluția politică și economică
Mustafa Kemal Ataturk a fondat Republica Turcă în 1923 și a căutat să o separe de trecutul său otoman. El a îndepărtat Turcia de Orientul Mijlociu și și-a propus să facă din aceasta o țară europeană laică. A lansat sloganul „pace acasă, pace în lume”, care a devenit dictonul care ghidează politica externă a Turciei.
Sfârșitul Războiului Rece a permis Turciei să-și reformuleze politica externă pentru a atinge puterea geostrategică. Prăbușirea Uniunii Sovietice a pus capăt pericolului de la granița sa de nord și i-a permis să acționeze mai liber. În 1991, președintele turc Turgut Ozal a acordat partidelor islamiste libertatea de acțiune politică. El a început să implementeze un proiect ambițios de reformă economică pentru a transforma Turcia într-o țară dinamică și bogată. Ozal și-a dat seama că nu mai era viabil conceptul de economie națională bazată pe piața locală. De asemenea, a încercat să elimine monopolul armatei asupra puterii politice și să restabilească respectul pentru religie, în societate. Vechea politică externă a Turciei, aflată sub controlul establishment-ului militar, nu era realistă, deoarece presupunea că țara ar putea adera la Uniunea Europeană. A pariat pe posibilitatea de a deveni parte a Europei datorită rolului esențial al Turciei în NATO și legăturilor strânse cu Israelul.
În 1996, Necmettin Erbakan, liderul Partidului Islamist pentru Bunăstare, a devenit prim-ministru. În anul următor, el a propus înființarea unui grup economic de opt țări musulmane aflate în curs de dezvoltare. A părăsit postul înainte de a-și putea transpune dorința în realitate. De când Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP) a ajuns la putere, în 2002, Turcia a abandonat izolarea sa voluntară de împrejurimile sale din Orientul Mijlociu, a scăpat de iluzia de a se alătura Occidentului și a privit spre Orient, cu care împărtășește experiențe istorice, obiceiuri și religia. Erdogan a apreciat importanța regiunii arabe, considerând-o drept un cadru natural pentru implicarea în politica externă a Turciei. Impactul geostrategic al lumii arabe constă în faptul că evenimentele din ea trec granițele politice pentru a ajunge în Caucaz, Afganistan și Pakistan. Centralitatea regiunii arabe constă în situația afganilor arabi care au luptat cu Armata Roșie în Afganistan în anii 1980 și afluxul a mii de luptători non-arabi în Siria și Irak pentru a se alătura Statului Islamic și altor mișcări jihadiste.
Strategia lui Erdogan
Erdogan dezvoltă o a treia direcție a politicii externe. Abordarea lui se bazează pe premisa diplomației armonioase care stabilește relații multidirecționale, bazate pe acord, nu pe contradicție. El speră că planul va promova independența politică a Turciei fără a favoriza o parte în detrimentul alteia. Actuala politică externă a Turciei se bazează pe consolidarea relațiilor cu marile țări din Vest și Est. Se urmărește să stabilească alianțe flexibile și multidimensionale, care să evite dependența de un aliat dominant, profitând de polarizarea globală pentru a-și echilibra relațiile. De la izbucnirea războiului Rusiei împotriva Ucrainei, Ankara a fost dornică să joace rolul de facilitator între Kiev și Moscova, menținând în același timp bune relații cu ambele. Contextul politicii externe emergente a Turciei se bazează pe aplicarea puterii soft și hard, în funcție de situație.
În relațiile cu Grecia, în Marea Egee și în zona economică maritimă exclusiv cipriotă, Erdogan a adoptat o politică navală fermă. Existp poziția fără compromisuri a Turciei față de Uniunea Democrată Kurdă (PYD) și de componenta sa militară, Unitățile de Protecție a Poporului (YPG), pe care le consideră extensii ale Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK). Aceasta ignoră percepția SUA asupra lor ca aliați esențiali în înfrângerea Statului Islamic. Acest dezacord dintre Washington și Ankara a contribuit enorm la stricarea relațiilor lor începând cu 2015. Erdogan a susținut la un moment dat că SUA i-au înarmat și i-au protejat și au transformat regiunea într-un „lac de sânge”.
Erdogan argumentează că, cu cât politica militară a Turciei devine mai independentă, cu atât politica sa externă devine mai independentă. Mai mult, cu cât instituțiile de securitate turcești au mai multă experiență în operațiunile externe, cu atât Turcia va fi mai activă în politica externă. Noua orientare a Turciei în Orientul Mijlociu și estul Mediteranei se concentrează asupra calmării tensiunilor și crizelor, și asupra accelerării normalizării relațiilor cu țările din regiune. Ankara va continua să-și extindă influența în fiecare colț al lumii, punând accent pe țările vorbitoare de limbi turcice.
Rusia și Ucraina sunt doi parteneri de afaceri esențiali pentru Turcia. Întrucât Turcia este al treilea importator de grâu din lume, legăturile sale economice cu Moscova și Kievul – principalii exportatori de cereale – sunt critice. Pe lângă gazele naturale din Rusia, care reprezintă 45% din nevoile sale interne, cele mai importante importuri ale Turciei din Ucraina includ fier, oțel și cereale. În timpul participării sale la Forumul Diplomației din Antalya din martie, Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politica de securitate a remarcat că Ankara are un rol esențial de jucat în medierea războiului din Ucraina. El a lăudat eforturile Turciei de a aduce delegații din Rusia și Ucraina pentru a negocia încetarea conflictului.
Africa a devenit, de asemenea, un punct important al strategiei de extindere a influenței turce de la venirea la putere a AKP, Erdogan vizitând peste 30 de țări africane, din 2003. Din 2010 au fost organizate numeroase summituri pentru a îmbunătăți dezvoltarea durabilă și integrarea. Cea mai recentă conferință la nivel înalt a avut loc la Istanbul în decembrie 2021. Turcia încearcă să dea impresia că este o țară emergentă mai puțin amenințătoare decât China. De asemenea, se distanțează de vechile puteri coloniale prin folosirea unui discurs de cooperare din „Lumea a Treia”, care îi atrage pe africani. Relațiile dintre Turcia și țările Uniunii Africane s-au dezvoltat uimitor, iar volumul comerțului a crescut de cinci ori, de la 5 miliarde de dolari la 25 de miliarde de dolari. Turcia a înființat, de asemenea, 43 de ambasade, iar companiile aeriene turcești au legat Istanbulul de multe orașe africane.
Turcia încearcă, de asemenea, să-și extindă spațiul și influența în Sahel și țările subsahariane, folosind politica soft power pe care o aplică cu pricepere. Turcia profită de factorul religios în țările cu tradiții islamice puternice. Autoritatea turcă pentru afaceri religioase a dus această politică de câțiva ani și intenționează să finanțeze construcția de moschei și să se angajeze în lucrări de caritate. Cu toate acestea, Turcia este departe de a fi un „jucător” activ în dezvoltarea economică a țărilor din Sahel. În timp ce Uniunea Europeană a „pompat” peste 8 miliarde de dolari în regiune între 2014 și 2019, Turcia a cheltuit doar 61 de milioane de dolari.
Provocările lui Erdogan
Potrivit sondajelor de opinie publică, Erdogan se confruntă cu o provocare grea din partea opoziției, la alegerile prezidențiale de anul viitor. Sondajele actuale arată că își va pierde șansa pentru un alt mandat. Opoziția față de Erdogan a crescut în timpul protestelor din 2013, din Parcul Taksim Gezi de la Istanbul, împotriva guvernării sale autocratice și a eșecului de a opri inflația. De atunci, situația economică s-a înrăutățit, iar ratele inflației au atins un nivel record. În 2019, AKP aflat la guvernare a pierdut cele mai importante orașe, inclusiv Istanbul și Ankara, în fața candidaților opoziției.
Izolarea Turciei, atât la nivel regional, cât și internațional, a atins apogeul în 2020. A avut probleme grave cu Occidentul și a pierdut mulți prieteni din Orientul Mijlociu din cauza sprijinului său pentru grupări precum Frații Musulmani și Hamas. Erdogan a vrut să desființeze alianțele anti-turce, în special blocul Egipt, Emiratele, Israel și Grecia din estul Mediteranei, pentru a pune capăt izolării sale în regiune. El a decis să revină la politica „zero probleme cu vecinii” pentru a stimula economia turcă, ea însăși ivită ca un adversar politic teribil înaintea alegerilor prezidențiale de anul viitor – un vot care va determina viitorul Turciei.
Erdogan încearcă să asigure suficienți dolari pentru a acoperi deficitul în creștere din contul curent al Turciei. Turcia are nevoie ca țările petroliere din Golf să introducă investiții necesare urgent pentru a-i scoate economia din recesiune. Situația economică dificilă l-a determinat pe Erdogan să ia inițiativa și să se deschidă față de Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, după ani de ostilitate aprigă. Emiratele Arabe Unite s-au angajat să investească 10 miliarde de dolari în Turcia, în timp ce Erdogan a cerut un depozit bancar de 20 de miliarde de dolari de la saudiți.
Normalizarea relațiilor cu statele din Golf și Israel, și eforturile depuse în Ucraina nu vor fi suficiente pentru a îmbunătăți imaginea Turciei în străinătate. Europenii îl privesc pe Erdogan ca pe un lider autoritar, beligerant și imprevizibil, în care nu poți avea încredere. Încercările turcilor de a atrage Egiptul sunt doar o tactică, nu o alegere strategică. Erdogan nu și-a abandonat tendințele expansioniste. Pentru a recâștiga încrederea, Turcia ar trebui să revină la dimensiunea ei actuală, să se scuture de iluzia restabilirii califatului și să renunțe la ambițiile sale imperialiste. Fostul președinte Turgut Ozal a considerat Asia Centrală drept principala zonă de operare, prin care ar putea convinge Occidentul de importanța sa. Islamul a reprezentat cel mai eficient instrument în politica externă a Turciei în Asia Centrală, dar tendința islamică în creștere a AKP a amenințat țările din zonă. Conducătorii țărilor din Asia Centrală, cu excepția Azerbaidjanului, nu au fost entuziasmați de cooperarea cu Turcia.
Turcia caută în prezent prietenie cu toate țările. Dar este, în mod inerent, instabilă din cauza luptei pentru putere în peisajul său politic fragmentat, și a ideii că sistemul prezidențial al lui Erdogan a dus la creșterea diplomației personale. Una dintre plângerile opoziției împotriva lui Erdogan ține de asigurarea sa că menține un echilibru adecvat între securitate și democrație. În realitate, conducerea sa ar putea duce la un dezechilibru care favorizează conducerea autocratică sub pretextul interesului național.
Erdogan execută un plan care, dacă va avea succes, ar întări poziția internațională a Turciei. El nu a întreprins un asemenea efort diplomatic proactiv de mai mult de un deceniu. Erdogan folosește politica „zero-probleme” drept un „colac de salvare” pentru a-l ajuta la alegerile de anul viitor, care coincid cu centenarul fondării Republicii Turce. Alegerile prezidențiale, care vor măsura și gradul de mulțumire al alegătorilor, vor determina identitatea sistemului politic și proiectul economic de ieșire a țării din stagnare. Opoziția vrea să părăsească Orientul Mijlociu și să repoziționeze Turcia în Uniunea Europeană. >>
Dughin: izvor de inspirație pentru Putin, aplaudac al dictatorului rus, instigator la crime în masă
