„Într-un moment în care minciunile și teoriile conspirației curg pe internet, nu este surprinzător faptul că mulți se uită spre guvernele și companiile private ca să cenzureze convingerile iraționale și dăunătoare. Dar chiar dacă acest lucru ar putea fi realizat în mod eficient, asta nu înseamnă că este și corect”, scrie Ian Buruma, pentru Project Syndicate.
<< În mai 1980, studenții din orașul sud-coreean Gwangju s-au revoltat împotriva regimului militar nepopular. Câteva sute au fost uciși brutal de parașutiști trimiși pentru a înăbuși revolta. Generalul Chun Doo-hwan, liderul guvernului militar, a susținut că studenții sunt niște păgâni revoluționari nord-coreeni.
În următoarele două decenii, Coreea de Sud a devenit o democrație, iar Chun a ajuns în închisoare. În timp ce liberalii coreeni încă deplâng soarta studenților din Gwangju, de martiri ai democrației, unii conservatori cred că Chun a avut dreptate să vadă revolta ca pe un complot nord-coreean. Acum, actualul președinte liberal al Coreei de Sud, Moon Jae-in, face presiuni pentru ca legea să interzică opiniile de tipul „denaturărilor istorice”. Negând faptul că revolta din Gwangju a fost orice altceva decât o căutare a libertății, o persoană poate acum să ajungă în închisoare pentru o perioadă de cinci ani. Lăudarea aspectelor guvernării coloniale japoneze în Coreea poate duce la o pedeapsă cu închisoarea și mai lungă.
Susținătorii unei astfel de legislații în Coreea de Sud dau ca exemplu faptul că legile din mai multe țări europene interzic negarea Holocaustului evreiesc. Între timp, opozanții consideră astfel de legi ca un atac la libera exprimare, argumentând că guvernele nu ar trebui să aibă voie să decidă ce este bine sau rău în dezbaterile istorice.
Există fapte istorice, desigur: Auschwitz a existat, au fost aruncate bombe atomice și studenți au fost uciși în Gwangju. Dar în același timp, multe rămân deschise și interpretării. Argumentele rele și falsurile trebuie contestate cu argumente mai bune și cu mai multă acuratețe.
Oricum ar fi, acesta este cazul ideal pentru libertatea de exprimare. În realitate, constrângerile juridice și sociale există peste tot, de multe ori pentru un motiv întemeiat. Incitarea la ură și discriminare pe motive de rasă, credință sau sexualitate este ilegală în Uniunea Europeană. Deși constituția Statelor Unite este mai puțin restrictivă, totuși interzice vorbirea care dirijează sau incită la „acțiuni iminente fără de lege”. În mod similar, instanțele americane nu extind protecția libertății de exprimare la pornografia infantilă sau defăimare.
Este suficient? Idealul libertății de exprimare nu este puțin naiv într-o epocă în care un președinte american poate răspândi minciuni nocive la milioane de alegători prin intermediul internetului? Ar trebui interzise de pe social media teoriile conspiraționiste periculoase, care agravează o pandemie globală sau subminează instituțiile democratice? Sunt suficiente argumente mai bune și mai multă acuratețe pentru a opri aceste minciuni să producă daune grave?
Din moment ce cred în libertatea de exprimare, nu-mi plac legile împotriva negării Holocaustului și a altor opinii de ură. Dar această poziție trebuie testată împotriva riscurilor clare de a lăsa să circule unele dintre cele mai otrăvitoare vederi. Mulți oameni credeau că permiterea propagării naziste în Germania după al doilea război mondial ar fi reprezentat un pericol iminent pentru fragila democrație liberală a țării. Aceasta nu era o presupunere nerezonabilă. Interzicerea unei astfel de propagande avea sens în acel moment.
Un argument practic comun împotriva scoaterii în afara legi a teoriilor excentrice susținut odată că acestea erau marginale și, prin urmare, relativ inofensive. Înainte de era internetului și a rețelelor sociale, ideea că Hillary Clinton și George Soros conduc o rețea globală de pedofili canibali ar fi fost limitată la o marjă nebună. Dar acum, milioane de oameni din întreaga lume – inclusiv până la 50% dintre republicanii din SUA – spun că cred astfel de prostii. Un cult nu este deschis argumentelor; confruntarea credincioșilor cu fapte ar fi lipsită de sens.
Mai multe țări europene, precum și UE, lucrează la legi pentru reglementarea platformelor de internet. Dar solicitarea guvernelor sau a platformelor de socializare pentru a cenzura convingerile iraționale și dăunătoare este puțin probabil să scape de ele. Adevărații credincioși vor fi doar întăriți în convingerea că sunt asediați dintr-o instituție răuvoitoare.
Chiar dacă ideile proaste ar putea fi limitate de cenzură, ar asta fi cel mai potrivit lucru? Aici, cred că celebrul caz Skokie este încă relevant. În 1977, Partidul Național Socialist al Americii a vrut să demonstreze într-o suburbie din Chicago în care locuiau mulți evrei, inclusiv supraviețuitori ai Holocaustului. Îndemnați de plângerile populației locale, oficialii municipali au încercat să o oprească. Naziștii și-au revendicat dreptul la liberă exprimare, care includea fluturarea steagurilor cu svastici. Acest drept a fost apărat de avocații Uniunii Americane pentru Libertăți Civile. Cazul a ajuns până la Curtea Supremă, unde a fost confirmat dreptul la liberă exprimare. Indiferent cât de neplăcute, steagurile cu svastici au fost permise deoarece nu se calificau la categoria „cuvinte de luptă” – o categorie îngustă de discurs căreia i se refuză protecțiile constituționale standard.
Argumentul invocat de avocații ACLU – dintre care unii erau ei înșiși evrei și niciunul avea simpatii naziste – a fost simplu: dacă permiți statului să interzică opiniile cărora li te opui, vei facilita statului să interzică și păreri cu care ești de acord. Protejarea dreptului naziștilor de a manifesta a fost văzută ca o modalitate de a proteja dreptul celorlalți de a poziții foarte diferite. Acest argument este valabil, chiar și în era noastră digitală.
Dar nici măcar în SUA, care este mai îngăduitoare decât majoritatea țărilor, principiul nu poate fi absolut. Incitarea la violență iminentă nu este permisă. Discursul lui Donald Trump din 6 ianuarie, care a îndemnat mulțimea să asalteze Capitoliul SUA, s-a apropiat, sigur, de depășirea acestei granițe. A fost o demonstrație clară că limba poate fi periculoasă. Ceea ce a făcut mass-media pe internet a fost să ridice miza; „Cuvintele de luptă” sunt răspândite mult mai repede și mai larg decât oricând. Acest lucru va necesita o mare vigilență, pentru a ne proteja libertatea de a ne exprima, respectând în același timp limitele sociale și legale care împiedică transformarea cuvintelor în lupte reale. >>
