Întâlnirea Trump-Zelenski din Biroul Oval a fost un succes prin simplul fapt că nu a fost un rateu și, astfel, a permis trecerea la fazele ulterioare ale convorbirilor.
Discuțiile în format lărgit, de după, la care s-au alăturat și ceilalți lideri europeni care l-au “escortat” la Washington pe omologul de la Kiev au fost un succes de etapă dacă sunt judecate prin prisma centrării lor pe următoarele: însemnătatea căpătată de tema garanțiilor de securitate pentru Ucraina, evitarea concentrării pe presiunea unor cedări teritoriale periculoase în favoarea Rusiei, ca și prin faptul că au lăsat în urmă o atmosferă relativ cordială între vechii aliați europeni și americani, creând astfel spațiu pentru noi dezvoltări.
Faptul că la capătul întâlnirilor de la Casa Albă, Putin se află sub presiunea de a accepta o întâlnire cu Zelenski, din nou, adaugă un element constructiv fundației încă fragile a negocierilor de pace.
Fără a minimaliza eforturile americane, merită subliniată totuși mobilizarea eficientă a europenilor în direcția modelării abordării lui Trump, a blindării posturii Ucrainei, a diminuării marjelor de manevră pe care și le croise Rusia.
Bineînțeles, totul – și în bine, dar și în rău – poate fi încă așteptat sau imaginat, cu privire la evoluția de aici încolo a discuțiilor dintre părțile angajate în oprirea războiului ruso-ucrainean.
Dar poate că unul dintre câștigurile prețioase rezultate la capătul zilei de luni este legat de ceea ce Donald Trump însuși a putut vedea cu ochii săi: în ciuda aparenței virile, de fapt Kremlinul este departe de avea monopol pe ultimul cuvânt; Rusia nu este în măsură să-și avanseze pionii după bunul plac; Moscova nu are nici suficientă forță militară și nici destule argumente diplomatice pentru a dicta sau scrie de una singură ciorna acordului de pace (și cu atât mai puțin pentru a forța Europa și SUA să-l accepte într-o asemenea formă).
E greu de crezut că Donald Trump, măcar grație intuiției pe care și-a dezvoltat-o ca om de afaceri, nu a sesizat imediat acest detaliu de natură să trădeze jocul de umbre făcut de Putin. Și este chiar mai greu de crezut că liderii europeni nu i-au atras preventiv atenția asupra permeabilității poziției și posturii Rusiei.
Complementar, un alt câștig prețios este și acela că Trump însuși a mai putut vedea că faptul de a fi acceptat concursul europenilor în aceste negocieri de la Casa Albă a fost prielnic înregistrării unor minime progrese în înmuierea Rusiei, prin urmare în înregistrarea unor progrese în discuțiile de pace, ca atare și în clădirea unei percepții mai degrabă pozitive asupra eforturilor sale de a aduce pacea.
Din nou, este mai mult ca sigur că liderii europeni nu au scăpat ocazia de a-l ajuta, preventiv, să deschidă ochii și asupra acestei realități.
Singură în fața Rusiei, Americii lui Trump îi va fi imposibil să îi impună lui Putin ritmul și fondul dorit de Trump, pentru a se avansa în mod autentic pe calea păcii.
Poate fi dedus acest adevăr din cum au decurs lucrurile cât timp Trump vădise ostilitate față de implicarea europenilor.
Poate fi dedus acest lucru și din faptul că nu mai puțin dificil i-a fost Washingtonului, luni în sir, să facă să se plieze după pofta sa un actor mult mai subțirel, cu mai puține cărți în mână decât Rusia lui Putin – Ucraina lui Zelenski.
Europei îi revine, așadar, o partitură majoră în evoluția negocierilor de pace pe dosarul ruso-ucrainean. Desigur, această partitură nu trebuie supraevaluată, dar sub nicio formă nu trebuie subestimată.
Cu cât acest aspect îi este vândut mai inteligent, mai apetisant și mai convingător președintelui american, cu atât se va reduce mai eficient și oferta de pe taraba dictatorului rus.
Minimul pe care îl poate face Trump pentru o pace justă și durabilă în Ucraina va fi întotdeauna mai mare și mai de substanță decât maximul pe care l-ar putea face vreodată Putin.
De aceea și sublinam recent (link – AICI) că pentru a modela drumul spre pace și pacea însăși, este vital ca ucrainenii și europenii să se concentreze pe strategia și pe impulsurile lui Trump, atenția lor pe strategia și pe impulsurile lui Putin fiind relevantă doar din perspectiva ținerii sub control a mersului războiului.
Trump, iar nu Putin este cheia pentru succesul eforturilor depuse de europeni în obținerea păcii, după cum europenii, iar nu rușii sunt cheia pentru eforturile lui Trump de a-și pune pe cap coroana de rege-pacificator în Ucraina.
Cu cât americanii și europenii vor desluși mai bine și mai rapid validitatea acestei sinergii și interdependențe, cu cât ucrainenii vor înțelege mai bine și mai rapid cum se plieze pe această paradigmă, cu atât rușii vor fi mai puternic și mai rapid împinși în acel colț al ringului în care așteaptă (încă nebăgat în seamă de pugiliști) acordul de pace cu adevărat productiv.
Titram recent (link – AICI) că “La Casa Albă, Ucraina și aliații fie obțin smulgerea păcii de la Putin, fie nu va fi pace prea curând”.
Cheia în care am decriptat ceea ce s-a întâmplat luni la Casa Albă sugerează că s-au făcut pași mai mult sau mai puțin timizi într-o direcție promițătoare.
Miza, acum, rezidă, din perspectiva Europei și Americii, în a conștientiza nuanțele, a conserva câștigurile, a adapta ritmul și a descătușa chiar mai curajos deopotrivă potențialul imaginației și rezervorul generos de resurse.
