La sfârșitul toamnei lui 2025, administrația Trump retrăgea intempestiv în jur de o mie de militari americani din România.
La începutul primăverii lui 2026, însă, administrația Trump s-a răzgândit cu privire la nevoile sale reale, cerând autorităților de la București permisiunea să mute în țara noastră câteva sute de militari, avioane-cisternă, drone de supraveghere și alte echipamente. Războiul din Iran debutase de nici două săptămâni, iar politrucul care conduce Pentagonul, Pete Hegseth, tocmai fusese făcut să priceapă că fără prezență avansată în Europa, “Furia Epică” risca să rămână doar “furie”.
Acum, pe final de primăvară 2026, pur și simplu din senin, 4.000 de militari americani încartiruiți în Texas au fost opriți de la desfășurarea de rutină în Polonia.
Decizia Washingtonului, formalizată de același politruc-șef de la Pentagon, nu doar a luat prin surprindere, ci a șocat.
I-a șocat pe europeni în general, nu doar pe polonezi, a șocat chiar și americani din structurile relevante, după cum o undă sănătoasă de șoc trebuie să fi trimis și în Asia, cel puțin în Coreea de Sud și în Japonia, țări care găzduiesc cele mai mari baze americane din regiune.
Gestul administrației Trump, cu privire la Polonia, a fost cu atât mai spectaculos cu cât o parte din trupe se aflau deja pe drum sau chiar începuseră să ajungă la destinație.
Conform relatărilor presei internaționale, explicațiile oficiale au fost ele însele o bătaie de joc: Casa Albă a redirecționat spre Pentagon întrebările primite, iar Pentagonul condus de politrucul Hegseth a dat un răspuns în doi peri, căci spusele contrastau puternic cu faptele (a susținut că a fost o decizie îndelung gândită, dar cum să fi fost ea astfel din moment ce unele trupe apucaseră deja să fie desfășurate?).
Cazul polonez e cu atât mai revelator cu cât, la nivelul NATO, Varșovia este un exemplu de bune practici în materie de cheltuieli militare, cumpără cu generozitate echipamente de luptă din SUA, găzduiește trupe americane la cea mai sensibilă frontieră a Europei din acest moment (cea cu frontul din Ucraina), iar ca națiune polonezii sunt și cei mai înfocați suporteri europeni ai prezenței militarilor SUA pe teritoriul național.
Unde mai pui că însuși președintele Donald Trump consideră Polonia un aliat model, iar până una-alta, nu au apărut între timp elemente care să certifice faptul că Trump s-ar fi răzgândit în această privință.
Așadar, coroborând cele două cazuri-școală, România și Polonia, cele mai cuminți dintre întrebările pe care le ridică atitudinea Washingtonului sunt indecent de simple:
- În ce măsură mai există un creier lucid la Casa Albă, din moment ce Casa Albă a început reducerea prezenței militare a SUA din România tocmai într-un moment în care, e limpede privind retrospectiv, într-o măsură sau alta, avea pe radar perspectiva unui anumit tip de aventură în Iran? Iar faptul că, în cazul unui ordin de luptă dat de președintele american, România urma să fie un punct de sprijin era deja de natura evidenței și a fost reconfirmat încă din primele zile ale declanșării conflictului – dovadă tocmai mutarea rapidă de trupe și echipamente, operată în martie.
- În ce măsură aliații din Europa și Asia ai Americii mai pot da doi cenți pe angajamentele și seriozitatea SUA, din moment ce până și un “aliat model” ca Varșovia ajunge să fie tratat în acest mod (fiind nu doar fragilizat, ci și umilit) ?
Direct și indirect, de când a preluat frâiele puterii, administrația Trump a făcut o gamă largă de victime (de la nenorocirea globală lăsată în urmă prin desființarea USAID, la nenorocirea produsă și pe verticală, și pe orizontală, de atacarea Iranului).
Dar printre toate aceste victime, handicapul de credibilitate al Statelor Unite, astfel dobândit, tronează regește; iar spre deosebire de unele dintre victime, handicapul de credibilitate, produs de către Donald Trump țării pe care o conduce, are un potențial fantastic de efect de bumerang.
Apoi, proaspătul episod polonez ar putea deveni chiar un punct masiv de inflexiune nu doar sub aspectul degradării percepției aliaților asupra Americii (deja ajunsă la un nivel cumplit), ci și sub aspectul funcționării propriu-zise a alianțelor.
Până la gestul obscen din punct de vedere stragegic, făcut zilele astea de americani polonezilor, realitatea care se configurase în Europa în prima jumătate de an 2026 era următoarea: majoritatea statelor europene (în general cele vestice) o apucaseră din ce în ce mai accentuat pe calea circumspecției nemascate față de SUA și Casa Albă; în timp ce, o mână de state europene (exclusiv estice, iar dintre ele, cu precădere România și Polonia) s-au opintit să se agațe de aliatul american, închizând ochii la multe, umilindu-se chiar (cazul notabil al prezenței României, la nivel de președinte, în sesiunea inaugurală a Consiliului pentru Pace), totodată riscând astfel să irite peste măsură celălaltă garnitură de aliați, pe cei vest-europeni.
Acum, după ce dușul rece primit în toamnă de România a fost urmat de baia de gheață făcută de Trump Poloniei, în primăvară, chestiunea se complică.
Și se complică pentru toată lumea:
- Pentru vest-europenii deja strident de iritați de Washington – întrucât ei pot astfel înțelege faptul că perspectiva unei decuplări de proporții, operată de SUA, ar putea fi chiar mai aproape și mai profundă decât își imaginaseră.
- Pentru est-europenii semnificativ mai indulgenți, precum România și Polonia – căci ei se văd, de acum, puși în fața unei realități chiar mai perverse: precum vesticii, esticii au la fel de multe motive să se gândească la perspectiva acelei decuplări; pe deasupra, însă, esticii pot trage liniștit și concluzia că, în ciuda eforturilor lor, Washingtonul nu îi prețuiește la valoarea scontată; și nu în ultimul rând, esticii precum românii și polonezii au acum ocazia să își pună problema dacă într-adevăr pot ieși pe plus curtându-l pe Trump până aproape de propria lor compromitere, în timp ce, tocmai procedând astfel, riscă să îi alieneze pe ceilalți aliați, cei din vestul continentului. Altfel spus, prin diminuarea trupelor din Polonia, venită la doar jumatate de an după cea din România, Washingtonul a lăsat, într-un mod brutal, foarte puține cărți în mâinile Bucureștiului și Varșoviei, din perspectiva relației celor două capitale estice cu capitalele vestice.
Pe final, o pildă, deși dintr-un cu totul alt registru, privind credibilitatea lui Donald Trump și implicit a Americii în mandatul său:
- În ultimele două zile președintele Donald Trump s-a aflat în China.
- Încă nu este pe deplin clar ce a rezultat în urma discuțiilor dintre americani și chinezi, dar probabil că nu este lipsit de relevanță, raportat la tabloul general, un detaliu din componenta de business strategic a summitului Trump-Xi: liderul SUA a anunțat, triumfal, achiziția de către chinezi a 200 de avioane Boeing,
- Dar după acest anunț, acțiunile Boeing au scăzut cu peste 4%.
- Cea mai probabilă explicație rezidă în contrastul dintre reclama făcută achiziției de avioane Boeing, anterior summitului, și rezultatul propriu-zis al negocierilor purtate în cadrul summitului.
Faptul că Donald Trump te consideră un “aliat model” – cazul Poloniei – nu te mai scutește azi de tratamentul rezervat unui aliat rebel.
