Karl Marx a scris cândva că istoria se repetă, „mai întâi ca tragedie, apoi ca farsă.” Se referea la epoca napoleoniană, dar Orientul Mijlociu de astăzi oferă o actualizare: tragedia și farsa, irevocabil împletite, în același timp.
Cele două par comprimate într-o singură realitate: suferință de neimaginat alături de un grotesc teatru politic. De la Yemen la Gaza, la Ierusalim și până la New York, nebunii și fanaticii provoacă haos, în timp ce oportuniștii din străinătate transformă calamitatea în spectacol. Rezultatul este o regiune în care tragedia și farsa nu mai alternează, ci coexistă.
Și nu puțini dintre protagoniștii acestei tragedii, precum micul dar extrem de încrezătorul „ministru de finanțe” al Israelului, Bezalel Smotrich, pot fi descriși, fără nici cea mai mică urmă de cruzime gratuită, ca având propriile complexe napoleoniene. Săptămâna aceasta, el a propus un plan prin care Israelul să anexeze aproape întreaga Cisiordanie, de parcă s-ar teme că haosul ultimilor doi ani ar putea, altfel, să se apropie de sfârșit. Astăzi, vom analiza această absurditate, laolaltă cu situația nebunească a houthiților din Yemen (al căror radicalism implacabil ar putea fi comic la nivel Monty Python dacă nu ar fi provocat moartea a aproape o jumătate de milion de oameni), dezbaterea despre genocid și, din păcate, mult prea multe altele.
Houthiții: Moartea ca doctrină
Puține spectacole întruchipează acest lucru mai viu decât houthiții din Yemen.
Într-unul dintre cele mai îndrăznețe atacuri ale războiului de doi ani, Israelul a asasinat recent jumătate din cabinetul acestei mafii, inclusiv pe „prim-ministru” și mai mulți miniștri de rang înalt. Pentru orice guvern normal, o asemenea lovitură ar fi însemnat colaps. Pentru houthiți, a fost întâmpinată cu o ridicare din umeri și promisiuni de escaladare.
Aceasta este o grupare care a adus Yemenul la ruină. De la cucerirea capitalei Sanaa, în 2014, ei au produs o catastrofă cu porivire la care ONU estimează că a ucis aproximativ 400.000 de oameni prin război, foamete și boală. Taxează ajutoarele, recrutează copii și direcționează resursele limitate către drone și rachete furnizate de Iran. Sloganul lor este lipsit de ambiguitate: „Allah e mare, moarte Americii, moarte Israelului, blestem asupra evreilor, victoria Islamului”.
Revenirea lui Donald Trump la putere a adus o scurtă pauză, când acesta a obținut un acord prin care s-au oprit atacurile asupra transportului comercial din Marea Roșie. Dar acordul a lăsat în mod vădit Israelul în afara ecuației. Houthiții și-au continuat campania de doi ani de lansare de rachete și drone asupra Israelului, o țară aflată la 1.000 de mile distanță și fără vreo dispută cu Yemenul, doar pentru a-și semnala locul în panteonul jihadist.
Houthiții ilustrează persistența tragică a mișcărilor care echivalează moartea cu triumful. Ei reprezintă, de asemenea, o farsă de guvernare: un așa-zis „stat” care nu produce decât ruină pentru cetățenii săi. Cel puțin, Liga Arabă ar trebui să trateze asta ca pe o urgență și să ofere forțelor rămase ale fostului guvern recunoscut al Yemenului tot sprijinul posibil pentru a scăpa lumea de această plagă.
Gaza: Război tragic, semantici de farsă
În ciuda reiterării publice de către Hamas a ofertei de a elibera toți ostaticii în schimbul încetării războiului, Israelul a refuzat să accepte acordul, invocând (nu neapărat nerezonabil) insistența ca gruparea să se predea complet și să-și dezarmeze aripa militară ca precondiții. Acest lucru arată că obstacolul imediat este dezarmarea, întrucât Hamas a semnalat deja disponibilitatea de a ceda controlul. De altfel, cea mai mare parte a lumii, inclusiv Liga Arabă, dorește acest lucru. Dar o strategie alternativă la escaladarea militară iminentă a Israelului ar putea fi condiționarea reconstrucției postbelice de dezarmare.
Între timp, tragedia din Gaza este de necontestat: zeci de mii de morți, cartiere întregi rase de pe fața pământului, sute de mii de persoane strămutate în „zone sigure” tot mai mici. Israelul insistă că luptă împotriva unei mafii în haine religioase, Hamas, care a masacrat 1.200 de israelieni pe 7 octombrie și încă deține circa 20 de ostatici în viață. Hamas insistă asupra „rezistenței” chiar și în timp ce luptătorii săi se ascund în tuneluri (iar liderii lor trăiesc în luxul qatarez), în vreme ce populația suferă.
Farsa apare în discursul internațional. Săptămâna aceasta, Asociația Internațională a Cercetătorilor Genocidului a votat pentru a declara acțiunile Israelului drept genocid. Dar calitatea de membru în acest organism cu nume pompos nu cere decât o taxă de 30 de dolari. Nu a avut loc nicio dezbatere, doar un sfert dintre membri au votat, iar jurnaliștii au demonstrat că oricine cu un card de credit se putea înscrie și vota.
Mulți experți reali în crime de război nici nu auziseră de această asociație, dar asta nu i-a împiedicat pe unii dintre cei mai importanți jurnaliști să o numească principalul grup de experți în genocid din lume. The Guardian, în goana sa după standardul de aur al jurnalismului militant, a ignorat faptul că trei sferturi dintre membri nu au votat și că nu a existat nicio dezbatere, și a declarat că 86% dintre cei care au votat au condamnat statul evreu.
Genocidul este cea mai gravă crimă, iar campania Israelului în Gaza este în mod legitim criticată pentru folosirea excesivă a forței și posibile crime de război. Dar a o reduce la genocid — când războiul s-ar încheia mâine dacă Hamas s-ar preda — înseamnă a banaliza termenul și a tulbura apele morale. Tragedia din Gaza este reală. Farsa este că actori neserioși deturnează vocabularul dreptului internațional pentru a marca puncte politice.
Autoritatea Palestiniană: Deficitară, dar recuperabilă
Mai multe guverne occidentale se pregătesc să recunoască Palestina. Dar spre deosebire de graba Marii Britanii și a Franței, Belgia măcar a impus condiții: Hamas trebuie să cedeze puterea și ostaticii trebuie eliberați.
Recunoașterea este oricum oarecum lipsită de sens. Convenția de la Montevideo din 1933 stabilește în continuare lista standard de criterii pentru statalitate: o populație permanentă, un teritoriu definit, un guvern funcțional și capacitatea de a purta relații externe. Palestina poate pretinde în mod plauzibil, dacă suntem foarte generoși, primul și ultimul criteriu — milioane de palestinieni trăiesc în Cisiordania și Gaza, iar Autoritatea Palestiniană menține ambasade și misiuni diplomatice în întreaga lume. Dar al doilea și al treilea criteriu rămân disputate. Teritoriul său este fragmentat și parțial ocupat, iar guvernarea este împărțită între AP în Cisiordania și Hamas în Gaza, subminând ideea unui singur guvern eficient. Acesta este motivul pentru care multe țări recunosc Palestina politic, dar altele ezită juridic: se află într-o zonă gri, unde aspirația la statalitate este clară, dar condițiile de la Montevideo sunt îndeplinite doar parțial.
Aceasta reflectă o distincție importantă pe care prea mulți o ignoră: Autoritatea Palestiniană (AP) este profund defectuoasă, dar recunoaște Israelul, administrează instituții civile și cooperează în materie de securitate. Hamas este iremediabil angajat pe calea distrugerii. Totuși, problemele AP — o autocrație coruptă care plătește indemnizații familiilor teroriștilor și eșuează în a educa copiii pentru pace — oferă o armă utilă politicienilor de dreapta israelieni care vor să îngroape speranțele de pace. Acea incapacitate (sau refuz) de a identifica opțiunea mai puțin rea, și de fapt singura alternativă la Hamas, a fost pe deplin vizibilă în dezbaterea mea de săptămâna aceasta la ILTV.
Tragedia este că decenii de corupție și autoritarism au golit de conținut Autoritatea Palestiniană, lăsându-i pe palestinieni sceptici și pe israelieni disprețuitori. Farsa este că, respingând AP cu totul, Israelul se asigură că nu există niciun partener palestinian credibil — garantând cicluri nesfârșite de violență care îi subminează propria securitate.
Și poate că îmbinarea celor două se petrece în Statele Unite, care aparent îi vor refuza liderului palestinian Mahmoud Abbas o viză pentru Adunarea Generală a ONU din această lună. Asta nu se potrivește deloc cu spiritul angajamentelor pe care America și le-a asumat în 1947, când i s-a permis să găzduiască ONU. Aproape că ai crede că lui Trump nu-i pasă dacă America pare un trișor.
Fantezii de anexare: Bantustanele lui Smotrich
În timp ce războiul face ravagii în Gaza și rachetele zboară din Yemen, Smotrich împinge Israelul spre anexarea de jure a aproape întregii Cisiordanii, lăsând palestinienii limitați la enclave răzlețe (insulele galbene de teritoriu din harta de mai jos). Planul amintește de bantustanele din Africa de Sud — insule de autonomie menite să mascheze o realitate de apartheid.
Tragedia ar fi moartea identității democratice a Israelului. Farsa este momentul ales: exact în clipa în care Israelul luptă pentru legitimitate pe plan extern, cochetează cu singura mișcare garantată să îl izoleze complet. Europa, cel mai mare partener comercial al Israelului, ar încheia aproape sigur statutul său valoros de membru asociat; Acordurile Abraham ar fi discreditate și s-ar putea destrăma; chiar și pe Trump nu s-ar putea conta.
Țara Sfântă are 15 milioane de oameni, împărțiți în mod egal între arabi și evrei. Anexarea ar transforma Israelul într-un stat binational fără democrație — exact ceea ce fondatorii săi au încercat să prevină. Cei care promovează asta fără a-și dori un asemenea rezultat sunt catastrofal de rătăciți.
Umbre nucleare: ambiguitatea de la Dimona
Imagini din satelit dezvăluie acum noi construcții la situl nuclear israelian de la Dimona. Oficial, Israelul nici nu confirmă, nici nu infirmă deținerea de arme nucleare, dar decenii de dezvăluiri, răpirea și întemnițarea avertizorului Mordechai Vanunu și scăpările din discurs ale unor lideri precum Shimon Peres au făcut ca ambiguitatea să fie extrem de fragilă.
Tragedia este că Orientul Mijlociu alunecă din nou spre o cursă a înarmării nucleare, cu Iranul urmărind exact capabilitățile pe care Israelul și le-a rezervat de multă vreme. Farsa este că Israelul insistă pe negări juridice care nu conving pe nimeni, în timp ce cere transparență absolută de la dușmanii săi.
Pe scurt, Orientul Mijlociu de astăzi îmbină tragicomicul cu absurdul. Houthiții devastează Yemenul în timp ce se dau drept eliberatori. Hamas sacrifică civilii în timp ce se agață de putere. Israelul curtează dezastrul internațional cu visuri de anexare chiar în timp ce duce lupte existențiale. Trump interzice le liderilor palestinieni accesul la ONU în timp ce propune scheme fanteziste pentru Gaza. Cercetători, reali și falși, banalizează cea mai gravă dintre crime prin voturi neserioase.
Marx avea dreptate că istoria se repetă ca tragedie și farsă. Ceea ce nu a anticipat este că, în Orientul Mijlociu, acestea vin deodată — o farsă mortală, o tragedie grotescă și o amintire că, dacă realismul nu va prevala, istoria va continua să se repete.
