Săptămâna trecută am mers înapoi pe urmele aventurilor mele nefericite din jurnalism, până la un interviu pentru televiziunea liceului, luat marelui muzician Leonard Bernstein, acum 45 de ani. Iată și cealaltă parte: o întâlnire, cam la un an după aceea, cu legenda baseballului, Pete Rose.
Bernstein era o celebritate imensă pentru cunoscători, pe când Rose era un erou pentru fanii obișnuiți ai baseballului, ca mine. Mi-a venit în minte întrucât Rose a murit recent, la 83 de ani, din păcate fără a beneficia de prea multe omagii din cauza unui scandal de pariuri care l-a avut ca protagonist la finalul carierei; și care l-a urmărit până la sfârșit. Sper, așadar, să mai acceptați o amintire personală, a doua dintr-o serie în două părți, atât în onoarea omului, cât și în amintirea fostului eu.
Întâlnirea noastră — pe care am menționat-o pe scurt într-un articol recent despre nebunia suporterilor de sport — a avut loc în mai 1980, pe fostul Veterans Stadium, pe atunci oribilul teren de acasă al echipei Philadelphia Phillies.
Până acum, eu și prietenul meu Alfred devenisem ceva mai experimentați și mai profesioniști. Spre deosebire de situația cu Bernstein, un act de echilibristică în care trebuise să ne descurcăm pentru a ajunge în culise, de această dată fuseserăm invitați ca „reporteri liceeni” să urmărim un meci dintr-un soi de separeu, practic din primul rând al mulțimii din acea clădire de beton care a fost în cele din urmă demolată în 2004.
În ziua respectivă ni se ceruse să rămânem pe loc, în micuța cușcă din spatele “batter-ului” (cel care mânuiește “bat-ul” și lovește “aruncările”). Ideea era să filmăm ce puteam cu aceeași imensă cameră TV însoțită de recorder, “portapak”, pe care o târâsem după noi și la întâlnirea cu Bernstein. Tehnologia de miniaturizare încă nu apăruse.
La jumătatea meciului împotriva echipei Pittsburgh Pirates, păream să comunicăm fără cuvinte — și ca niște lilieci scăpați din iad, am trecut prin gard. Scopul nostru era să ajungem la “dugout”, zona de pe margine unde jucătorii stau în timpul acelei părți a jocului în care nu fac, de fapt, nimic. Am parcurs vreo trei metri pe teren, când niște “ball boys” musculoși (da, asta e o funcție) ne-au apucat și ne-au aruncat, cu tot cu portapak, într-o zonă retrasă de care nu știam că există. La acel moment mi s-a părut că se folosise o violență exagerată; însă îmi dau seama că în ziua de azi probabil am fi fost împușcați.
Alfred a încercat să ne scoată din această încurcătură, alegând greșit formatul media în agitația adolescenței. „E în regulă, e în regulă!”, a strigat. „Suntem de la ziar!” Ball boys ne-au privit sceptici, poate uitându-se în zadar după pixuri. „Da? De la ce ziar? De la hârtia igienică??” Această glumă a părut să-i amuze suficient de mult încât noi să reușim să fugim spre dugout-ul din apropiere.
Acesta a fost un alt mic miracol, la fel ca atunci când l-am convins pe asistentul nervos să ne lase în vizuina lui Bernstein. Fulgerul lovise de două ori — nu chiar în același loc, dar nici prea departe.
Și astfel m-am trezit stând lângă Rose. În „pauza de la a șaptea repriză” (din nou, pentru non-americani, acesta este momentul când toată lumea cântă „Take me out to the ball game”, bea bere și mănâncă hot dog), Rose a fost de acord să vorbească. Un alt interviu cu o celebritate, pentru „16 Minutes”! Alfred a ținut camera destul de stabil, în timp ce cureaua recorderului îl trăgea serios de umăr.
În videoclip, care, precum cel cu Bernstein, se află pe Youtube, mă puteți auzi explicându-le relaxat — și destul de inutil — liceenilor din Philly că „vorbesc cu prima bază a echipei Phillies, Pete Rose”.
I-am pus o întrebare ușoară, dacă pot spune așa, cerându-i o evaluare a sezonului de până atunci. Răspunsul său lung s-a încheiat cu: „Este o serie importantă, deși e doar mai, și trebuie doar să joci fiecare zi pe rând”.
Dacă există un lucru pe care îl știu despre baseball și pe care îl știam chiar și atunci, este că, în sezonul lor chinuitor de lung, cei mai buni sunt mereu gata să „dea totul pe teren, 110%”. Din punct de vedere matematic, asta e un miracol.
În acest moment am strecurat o întrebare mai dificilă. „Ce a mers prost la Phillies anul trecut și ce e diferit anul acesta?” Rose s-a uitat în jur. „Ei bine, diferența este că nu avem accidentări la jucătorii principali. Anul trecut, și-au rupt oasele șase băieți, iar 2 au fost pe lista de accidentați. Am avut noroc până acum, anul acesta, bat în lemn, că nu am avut niciun jucător-cheie accidentat. Să nu uităm că anul trecut Phillies au avut cel mai bun început din istoria clubului”. Dar apoi, a remarcat el, accidentările i-au dat peste cap în iunie, iulie și august.
Am continuat să insist, la fel ca în emisiunea originală 60 Minutes. „Credeți că Phillies poate supraviețui acestor luni de vară?”
Rose a început să-și piardă răbdarea, jucându-se inconfortabil cu bâta, într-un mod subtil amenințător. „Nu cred că e vorba de a supraviețui! E vorba de a juca baseball zi de zi. Avem o echipă extraordinară și dacă rămânem sănătoși avem șansa să câștigăm. Dacă nu, nu are rost să jucăm. Dar cred că va fi un an grozav pentru baseballul din Philadelphia, pur și simplu datorită jucătorilor pe care îi avem în echipă”.
Timpul i-a dat dreptate. În acel octombrie, Phillies a câștigat primul lor titlu din World Series (îl puteți vedea pe Rose sărbătorind, la secunda 42 din videoclipul de mai jos). Este unul dintre cele doar două pe care le-a obținut până în prezent. (Au existat mari speranțe vara aceasta, dar s-au stins într-un mod scandalos, și deci a fost scandal.)
Rose a continuat să joace bine până la 40 și ceva de ani și a stabilit recordul pentru cele mai multe lovituri în Major League Baseball – 4.256, și încă se menține. A devenit apoi managerul echipei Cincinnati Reds, clubul său original, și în curând a fost prins într-un șir de acuzații că ar fi pariat pe meciuri de baseball, inclusiv pe cele ale propriei echipe. (Putem desluși o aluzie la această latură întunecată în comentariul său din interviu, despre imperativul de a câștiga, altfel „nu are rost să joci”? Nu aș putea spune.)
Interzis în baseball, nu a fost niciodată inclus în Hall of Fame (ceea ce este o adevărată și profundă ofensă). Cred că nu și-a revenit niciodată.
Nimic din toate acestea nu ne era cunoscut nouă în acea noapte senină din Philadelphia, în minunata lună mai a anului 1980, la fel cum viitorul nu este niciodată cunoscut. Ce știam era că aveam încă o ultimă întrebare. Era una isteață, mult mai isteață decât orice întrebare pe care reușisem să i-o pun lui Bernstein (ah, ce înseamnă un an de experiență când ești adolescent!). Era genul de întrebare care, în anii următori, îmi place să cred, a marcat interviurile mele profesioniste cu oameni precum Mihail Gorbaciov, Yasser Arafat, Tony Blair și Benjamin Netanyahu. Întotdeauna să păstrezi cea mai bună întrebare pentru final! Îi ții astel în alertă.
Atunci când l-au luat pe Rose, în 1979, pentru a aduce marele trofeu acasă, Phillies ajunseseră în playoff-uri trei ani la rând, dar nu reușiseră să ajungă în „World Series”. L-au făcut cel mai bine plătit sportiv din lume. Câștiga puțin sub un milion de dolari pe sezon, adică 4 milioane de dolari în prezent, ceea ce acum reprezintă o sumă infimă în sport și arată ce s-a întâmplat cu lumea. În ciuda acestei cheltuieli masive, au ratat complet playoff-urile, din cauza acelor accidentări enervante. L-au concediat pe antrenorul Danny Ozark și l-au înlocuit cu un anume Dallas Green. Mulți bănuiau că superstarul Rose fusese cel care orchestrase această mișcare. Dar nimeni nu îndrăznise încă să întrebe. Erau alte vremuri.
„Cum îl comparați pe Dallas Green cu Danny Ozark?”
În sfârșit, Rose se săturase. „Nu i-am comparat”, a spus scurt. Cred că am fost tentat să remarc că a răspuns la o altă întrebare, folosind un alt timp verbal, dar marele om s-a ridicat în picioare, iar interviul s-a încheiat.
În acel moment precis am simțit o emoție pe care nu o mai cunoscusem până atunci: l-am scuturat, fie și doar puțin, pe cel mai bine plătit sportiv din lume. Am dat 110%. Acela a fost momentul în care am știut.
