Când vine acel moment delicat din viață în care ajungi pe patul de spital, simți, poate ca niciodată, că zicala își are rostul ei. De pildă, zicala că “un rău nu vine niciodată singur”.
Pe de o parte, e rău și vai de-amar din simplul motiv că ești bolnav, poate grav sau foarte grav bolnav.
Pe de alta, e rău și întrucât procesul de a te face bine implică nu numai aspecte propriu-zis fiziologico-psihologice (disconfort, dureri, simptome angoasante, frici fără precedent, etc) și tehnice (tratament, recuperare, schimbarea unor obiceiuri, renunțarea la unele vicii), ci la fel de bine implică și aspecte sociale mai puțin amicale (relația informală cu medicii, cu asistentele, cu infirmierele, eventual și cu portarul de la poarta spitalului).
Așadar, răul primar e boala. Al doilea rău, pe post de însoțitor neinvitat, e gestionarea non-medicală a acesteia.
Ca pacient, cu cât o țară este mai avansată din punct de vedere economic, social și politic, cu atât există mai multe șanse de a fi copleșit doar de răul primar. Cu cât o țară este mai puțin avansată din punct de vedere economic, social și politic, cu atât sporește în dimensiuni nenorocirea de a fi copleșit de ambele rele.
Cu toate că în cele peste trei decenii scurse de la Revoluție România a făcut pași uriași la toate cele trei capitalele – economic, social, politic – aceeași Românie mai are drum relativ lung de parcurs până când pacientul să nu se mai simtă atacat concomitent de pe două fronturi.
Cine, oare, în România, nu a cunoscut (pe propria piele sau pe pielea unei rude apropiate) cât de problematic, cât de adevărat și cât de actual este acest lucru?
Cine, oare – în consiliul de familie, ori în discuțiile de cadru lărgit, cu prieteni, neamuri, colegi, actuali ori foști pacienți – nu a traversat deșertul mereu aceluiași ciclu de preocupări și întrebări existențiale: Scap/nu scap, scapă/nu scapă? Respectiv: Cât dăm la doctor, cum facem cu asistentele?
Bineînțeles, asta nu înseamă automat că toți medicii iau și nici că la fel procedează și toate asistentele. În schimb, înseamnă că sunt încă suficient de mulți cei care iau, din moment ce imediat se naște întrebarea. Și mai înseamnă că bântuie încă, pe fundal, tradiția străveche că, odată ajuns la doctor, “se ia” și “se dă”.
Că “se ia” și că “se dă” mult sau puțin, asta depinde totuși din ce unghi privești (ca pacient sau ca medic, ca pacient cu mijloace modeste ori ca unul mai înstărit).
Dar adevărul gol-goluț este acela că în sistemul românesc de sănătate “se ia” și “se dă”. În cele mai grave și inumane cazuri, “se dă” și “se ia” întrucât actul medical este condiționat. Aș zice însă că aceste situații tind să fie tot mai puține. În cele mai multe, impresia mea este că nu actul medical nu este condiționat, cel puțin nu explicit, dar asta mai degrabă pentru că practica este atât de înrădăcinată încât lucrurile se petrec oarecum inerțial. Fiecare tabără știe prea bine cum merge treaba, ca atare adesea chiar nu este nevoie să se ajungă atât de departe.
Asta e realitatea în România anilor 2020! Poate că e o realitate mult îmbunătățită față de cea a deceniilor precedente, dar ceea ce contează e faptul că astfel de practici sunt încă departe de a fi fost eradicate, iar cosmetizarea ori negarea nonșalantă a stării de fapt nu ajută pe nimeni. Nici pe medici, spre a urma calea civilizării exhaustive la acest capitol; și nici pe pacienți, pentru a se bucura la un moment dat de o “raționalizare” a grijilor, de înjumătățirea relelor, de un plus meritat de demnitate și siguranță în ceea ce privește actul medical în sine și accesul la el.
Acesta este motivul pentru care, pornind de la cazul medicului și fostului ministru al Sănătății, Nelu Tătaru, aș pune mai degrabă accentul nu pe ceea ce e suspectat că a făcut el, ci pe modul în care se raportează și meditează la cazul său alți confrați medici.
În speță, aparent cel mai vocal dintre ei zilele astea, cardiologul și prorectorul, doctorul în științe medicale și în general profesionistul implicat în diverse comisii și activități specifice, Ștefan Busnatu.
Până la finalizarea anchetei și a unui eventual proces, Nelu Tătaru nu este nici vinovat, nici nevinovat și aș zice că rămâne un subiect predilect pentru procurori și judecători. Desigur, asta nu înseamnă că, în ceea ce-l privește, nu rămâne loc de opinii personale ori exprimate în spațiul public (eu însumi am opinia mea, iar ceea ce cred acum despre fostul ministru chiar nu îi face cinste – dovadă tocmai existența acestui text). În schimb, înseamnă că nu există doar problema Tătaru, ci și problema nu mai puțin importantă și relevantă a suporterilor săi din branșa căreia îi aparține.
Suporteri, altfel exagerat de subiectivi, aparent incapabili să mai vadă pădurea din cauza copacilor.
Respectivul prorector a comentat nespus de ofensiv cazul Tătaru, acuzând presa și justiția că “își unesc forțele pentru a destabiliza corpul medical”. Omul face o acuzație gravă, dar nu ne lămurește și cui i-ar servi totuși această sinergie puturoasă, cu atât mai puțin cum și cine anume a pus-o la cale.
Mai acuză și că, în cazul Tătaru, e transformată o expresie de recunoștință în infracțiune și că acest lucru este o mizerie.
În principiu, aș fi de acord cu domnia sa, anume că e mizerie și e păcat să faci din recunoștință infracțiune. Ba chiar, aș plusa zicând că merită adus în fața justiției și expus oprobriului public oricine îndrăznește să facă o asemenea conversie.
Dar, concret acum, mă întreb totuși: Are domnia sa toate detaliile despre speța Tătaru pentru a face în mod credibil asemenea acuzații? Dacă da, de unde are detaliile și cum așa? Cum de le are? Iar dacă nu, de unde tupeul și lipsa de responsabilitate cu care lansează asemenea acuzații?
Apoi, e și chestiunea atât de bizară cu “recunoștința”.
Într-o țară mult prea celebră încă pentru celebritatea șpăgii, nu este oare cel puțin deplasată pledoaria unui medic (tocmai a unui medic!) cu atâtea funcții și cu o poziție atât de înaltă, pentru perpetuarea și respectarea prinosului de recunoștință materială adus de pacient unui profesionist care până la urmă își face meseria și care este plătit de contribuabil pentru asta (salariile din sistemul medical cunoscând totuși creșteri, altfel binevenite, în ultimii ani)?
Nu este oare tulburător când un prorector – așadar un profesionist care se presupune că contribuie la formarea viitoarelor generații de medici și care este el însuși destul de tânăr, la rândul său – face apologia oului, găinii și sutei de lei?
Asta e medicina la care pacientul român trebuie să viseze? Asta e maniera de a-și face meseria la care studenții la Medicină trebuie să aspire?
Atât poate un medic ajuns la maturitate profesională, pe deasupra și prorector?
Tare mă ispitește gândul că până și avocatul oficial al medicului Tătaru e pe alocuri mult mai puțin îndrăzneț decât avocatul neoficial, medicul Busnatu.
Aș încheia punctând alte două lucruri esențiale:
- Medicii și medicina nu au valoare absolută. Medicii și medicina există și au parte de finanțare doar pentru că în societate s-a instalat o nevoie: nevoia omului obișnuit, nevoia pacientului de a fi tratat. Fără pacient, nu ar exista nici medic, nici știința medicală, nici medicină la modul general. Lucru valabil, de altfel, pentru orice meserie și pentru orice meseriaș, inclusiv pentru jurnalism și pentru jurnalist. Medici sau ziariști, ceea ce ne mijlocește existența și ne conferă sens este banala nevoie din exterior: nevoia omului obișnuit de a fi tratat, nevoia omului obișnuit de a fi informat. Nu este nimic eroic aici, nimic absolut, nimic de sine stătător. Medici și jurnaliști, ingineri și profesori, gunoieri și femei de serviciu – cu toții profesăm grație faptului că societatea în care trăim consideră că are nevoie de asemenea instrumente.
- Raționamentul prorectorului mai sus menționat face trimitere și la recunoștința pacientului față de medicul care salvează vieți. Da, medicul are și aceasta calitate: salvează vieți. Dar în ceea ce privește actul medical și în ceea ce privește pacientul, nu mereu se pune problema de a salva vieți. Apoi, în practica de zi cu zi și funcție de specializare, e de remarcat că nu toți medicii salvează vieți. Nevoile și afecțiunile pacienților sunt diferite. Specialitățile medicale diferă și ele. De la caz la caz, unii pacienți au nevoie să le fie salvată viața, alții au nevoie să le fie îmbunătățită viața. Dar și presupunând că toți medicii nu fac decât să salveze vieți, tot apare o gaură în raționamentul proiectorului: vieți, mai ales pe timp de război, sau când se fac manevre specifice ca războiul să fie evitat ori limitat, salvează și militarii, salvează și diplomații. Nu ar fi oare meschin sau măcar inadecvat ca fiecare civil salvat să-i ducă plocon militarului și diplomatului un ou, o găină, o sută sau două de lei?
Așadar, cazul medicului Tătaru să fie tratat de justiție. Iar ceilalți medicii să-și trateze pacienții și nu numai pe ei. Cu un plus salutar de obiectivitate, sunt totodată datori să abordeze și bolile breslei, oricât de dureros, de incomod și de înfricoșător este acest lucru.
