Liderii ai șapte țări aliate au publicat marți o declarație comună în care insistă asupra faptului că:
- “Groenlanda aparţine poporului său”.
- “Doar Danemarca şi Groenlanda pot decide asupra chestiunilor care privesc relaţiile dintre ele. Acestea sunt principii universale şi noi nu vom înceta să le apărăm”.
- “Trebuie să respectăm principiile Cartei ONU, inclusiv suveranitatea, integritatea teritorială şi inviolabilitatea graniţelor”.
Cei șapte sunt liderii: Danemarcei, Franței, Marii Britanii, Germaniei, Spaniei, Italiei și Poloniei.
Cine a prins în viață Casa Albă doar până la Joe Biden (cu tot cu Trump 1, dar minus Trump 2), ar fi băgat mâna-n foc că declarația de mai sus îi era destinată dictatorului rus, poate celui chinez, eventual unui dictator dintr-o țară situată în Africa, unde amenințările și conflictele armate dintre vecini încă fac ravagii.
Faptul că documentul îi este, în schimb, adresat președintelui SUA, faptul că îi este adresat în apărarea unui stat aliat (al celor șapte, dar și al SUA) reprezintă ceva extraordinar și indică nu simplul fapt că vremurile s-au schimbat mult, ci aspectul infinit mai complicat că schimbarea în speță e o profundă degradare, iar răul ce tocmai s-a instalat prezintă toate premisele să se adâncească.
Declarația comună a celor șapte demonstrează faptul că în cancelariile europene a fost depășită faza mai blândă a stânjenelilor provocate de o retorică extravagantă și s-a intrat în faza dură a perceperii unei amenințări reale pe bază de elemente factuale.
Probabil că 6 ianuarie 2026 va rămâne marcat în istorie drept momentul în care principalele cancelarii europene au considerat Washingtonul ca amenințare directă la adresa integrității frontierelor și a suveranității pe bătrânul continent
Un alt simptom dureros al acestor vremuri e totodată și faptul că vocile care au îndrăznit să facă front comun și să reacționeze prompt sunt doar în număr de șapte dintr-un total de ordinul zecilor!
În chestiunea preluării Groenlandei, retorica Trump-MAGA pune accentul pe un imperativ de securitate națională.
Dar, așa cum tocmai a semnalat-o editorialistul Bloomberg, specializat în Rusia, Marc Champion, dacă asta ar fi fost preocuparea reală a administrației Trump, “atunci ar fi mărit deja numărul trupelor americane din Groenlanda de la actualul nucleu scheletic de 150 la 200; în timpul Războiului Rece, fuseseră acolo până la 6.000 de soldați americani. Danemarca a spus că este deschisă negocierilor pentru a discuta orice creștere propusă”.
Așa cum s-a întâmplat și în cazul Venezuelei (și probabil cum s-ar putea întâmpla în viitor și cu alte state din vecinătatea ei), pretextul oficial invocat de Trump nu are, nici în cazul Groenlandei, vreo legătură cu interesul real și foarte ușor de suspectat: acapararea de teritorii bogate în resurse minerale.
De altfel, faptul că securitatea națională a SUA este în realitate ultima grijă care-l roade în acest al doilea mandat pe petrolistul suprem și minerul-șef de la Casa Albă rezultă și din alte trei aspecte-cheie:
- Prin operațiunea din Venezuela, până acum SUA mai degrabă au ajutat Rusia și China, iar prin asta au slăbit Europa cu care, totuși, America se află într-un sistem de alianțe (care protejează Europa, dar nu mai puțin protejează și SUA).
- Prin anunțul că are de gând să preia Groenlanda, Trump a trimis o undă de șoc direct la nivelul NATO. Dacă o va face, în funcție și de metoda pe care o va alege, acest pas ar putea fi chiar de-a dreptul distructiv pentru NATO. Iar toate astea, în condițiile în care NATO este o umbrelă protectoare și pentru securitatea SUA, este o mină de aur pentru industria americană de apărare și reprezintă o platformă extinsă și avansată de proiecție a influenței și a forței americane peste tot în lume. Așadar, unde e imperativul de securitate națională, din moment ce prin ceea ce faci riști să-ți găurești cea mai acoperitoare umbrelă de securitate?
- Nu în ultimul rând, merită readus în actualitate un episod elocvent consumat în primul mandat de președinte al lui Donald Trump. Un episod dezvăluit în cartea sa, “Fear”, de jurnalistul Bob Woodward, celebru în primul rând pentru dezvăluirile din afacerea Watergate, care l-a doborât pe Nixon; un episod prin care Donald Trump și-a șocat consilierii de securitate națională de la Casa Albă, șefii serviciilor secrete și generalii de la Pentagon. La acea vreme, tributar ca și azi pregătirii sale de afacerist imobiliar și vădit incapabil să mai evolueze, Donald Trump vroia ruperea acordului KORUS, un acord comercial cu Coreea de Sud, dar un acord chiar mai mult decât comercial, căci încastra și elemente ultra-secrete de siguranță națională. De pildă, grație acelui acord, americanii dispuneau în Peninsula Coreeană inclusiv de instrumente sensibile de intelligence, capabile să detecteze lansarea unei rachete nucleare din Coreea de Nord în sub 10 secunde, în vreme ce infrastructura radar din Alaska ar fi făcut-o abia după un sfert de oră. În condiții de atac nuclear, este la mintea cocoșului (nu neapărat și a lui Trump, căci el, iată, nu e cocoș) faptul că 5-10-15 minute în plus pot face diferența dintre moartea ori supraviețuirea a sute de mii sau chiar a milioane de oameni. Dar pe Donald Trump îl rodea mai tare ideea sa fantomă că sud-coreenii ar fi făcut SUA la buzunar. Încă o dată: Coreea de Sud era atunci și este în continuare o țară în care SUA aveau și au dislocate zeci de mii de trupe și numeroase sisteme militare de vârf. Pe lângă faptul că Trump fusese gata să pună în pericol o relație bilaterală specială, deopotrivă profitabilă economic și cu implicații ultra-speciale de securitate națională, același Trump din primul mandat fusese gata, potrivit lui Woodward, și să retragă sistemul antibalistic THAAD, dislocat în Coreea de Sud. Cu toată genialitatea sa, Marele Cârmaci de la Casa Albă nu părea în stare să priceapă, nici măcar după sesiuni repetate de explicații detaliate, de ce totuși își cheltuia America dolarii pe prezența trupelor sale și a sistemelor sale militare în Coreea de Sud. Paragina intelectuală a președintelui Trump 1 era în realitate atât de avansată, încât s-a enervat și a început să amenințe că dacă tot cheltuiește miliarde cu sistemul THAAD, atunci măcar îl va muta de pe teritoriul sud-coreean pe teritoriul american. Imobiliarul pur-sânge din el găsise chiar și terenul optim – undeva în Portland, Oregon. O vreme, degeaba s-au chinuit generalii și consilierii de securitate națională sa îi explice că prezența THAAD în Coreea de Sud îi ajută să apere de eventuale tiruri nord-coreene și pe locuitorii Seulului, dar și pe militarii americani dislocați în peninsulă. În final, acordul cu Seulul nu a fost rupt, dar a fost renegociat, iar relația s-a scăldat în tensiune în funcție de stările de spirit de moment ale președintelui Trump 1.
PS: Americanii înșiși au mult și au la multe de meditat în contextul inițiativelor belicoso-expansioniste ale președintelui lor deopotrivă în zona Americii Latine și a Europei.
Pe de o parte, întrucât riscă, sub bagheta lui Donald Trump, să vadă făcute franjuri alianțe esențiale pentru securitatea națională a SUA și pentru bunăstarea economiei SUA. Iar pe de alta, întrucât riscă să vadă aruncată în aer democrația chiar la ei acasă, libertatea individuală și arhitectura instituțională a statului american.
Optimiștii își spun probabil că la proximele alegeri-cheie, cele pentru Congres de la jumătatea mandatului, republicanii ar putea avea surprize neplăcute, iar ca urmare democrații ar putea reveni la butoanele cu ajutorul cărora vor putea ține în sfârșit în frâu un președinte care și-a pierdut busola.
I-ar putea încuraja în acest sens faptul că Trump e tot mai impopular în sondaje, că a devenit chiar cel mai impopular președinte din ultimele decenii în acest punct al mandatului.
Dar lucrurile astea rămân valabile doar într-un cadru în care toată lumea respectă regulile jocului. Or, în acest al doilea mandat, Donald Trump ne arată că el excelează tocmai la opusul acestui lucru.
Pesimiștii, în schimb, poate nu toți, dar destui dintre ei (printre care mă număr și eu) își pun acum întrebarea dacă acele alegeri din noiembrie chiar vor mai avea loc la termenul programat.
Căci Donald Trump (ca și cercul său apropiat) a acumulat atâta putere și o exercitată cu un asemenea dispreț față de norme și cutume, încât s-ar putea să tragă concluzia că așa ceva, odată dobândit, nu mai poate fi lăsat din mână doar din scrupule democratice.
Până la urmă, tocmai s-au împlinit cinci ani de la asaltul asupra Capitoliului, cauzat de refuzul lui Trump de a recunoaște că pierduse alegerile și insistența sa de a rămâne la Casa Albă după modelul patentat de Putin la Kremlin.
Pentru amânarea sau suspendarea pe termen nelimitat a organizării unui scrutin pot apărea motive obiective sau, în condiții de derivă autoritară accelerată, pot fi confecționate pretexte prezentate ca motive obiective. În epoca Trump 2, SUA tind tot mai mult spre scenariul al doilea.
După modul în care s-a folosit de putere, Donald Trump nu pare doloc genul care să se ferească de a-și pune problema alegerilor de la jumătatea mandatului, pentru Congres, în următorii termeni: ori avem indicii că le câștigăm, ori nu le vom mai organiza.
Poate că ipoteza asta pare de domeniul SF, fiind totuși vorba de America, dar nu mai pare chiar așa dacă ținem cont de faptul că în politica externă Trump tocmai sondează în zone insondabile, tocmai demolează realități ce zeci de ani păruseră inatacabile, tocmai clădește o realitate până mai ieri de neimaginat.
De ce s-ar abține de la genul acesta de abordare și pe plan intern, unde deja a furat startul prin câteva manevre de pionierat în materie de destrămare a statului de drept și libertăților?
De ce s-ar abține, având în vedere și faptul că, prin intervenții externe în forță (unele consumate, altele aparent în lucru), Trump poate totodată pregăti terenul pentru declararea unei situații excepționale, de forță majoră, tocmai la momentul oportun?
