„Masarea de forțe militare ruse la granița Ucrainei nu înseamnă neapărat război, pe termen scurt. Dar ar trebui să îi reamintească întregii Europe că regiunea nu va cunoaște pacea până când Kremlinul nu va învăța să trăiască cu o Ucraina cu adevărat suverană, democratică”, scrie Carl Bildt, pentru Project Syndicate.
<< Poate Rusia să trăiască pașnic lângă o Ucraina suverană, independentă și nedivizată? Sau este inevitabil războiul deschis? Aceasta a fost de multă vreme întrebarea primordială pentru Europa de Est și a revenit, brusc, în prim plan, odată cu acumularea masivă de forțelor militare ruse în Crimeea și de-a lungul frontierei de est a Ucrainei.
Independența ucraineană a fost problema care a rupt definitiv Uniunea Sovietică, acum trei decenii. În timp ce plecarea altor republici sovietice nu ar fi fost neapărat o amenințare existențială, declarația de independență a Ucrainei a fost la modul absolut. A pecetluit soarta Uniunii Sovietice, o prăbușire considerată de președintele rus, Vladimir Putin, drept „cea mai mare catastrofă geopolitică” din secolul al XX-lea.
Timp de două decenii după destrămarea Uniunii Sovietice, Rusia s-a concentrat în primul rând pe construirea propriului stat și pe construirea propriei identități. Acest lucru s-a schimbat atunci când Putin a decis să revină la președinție pentru un al treilea mandat, în 2012. Acum, el a început un curs revizionist pentru a crea o așa-numită Uniune Eurasiatică.
Între timp, Ucraina a dezvoltat o puternică preferință pentru alinierea cu vecinii săi din Europa Centrală. Și, deși aceste țări au aderat la Uniunea Europeană, nu exista niciun motiv pentru care legăturile mai strânse cu acestea să slăbească legăturile istorice și culturale ale Ucrainei cu Rusia.
În acest context, Parteneriatul estic al UE, care a avut ca rezultat zona sa de liber schimb aprofundat și cuprinzător cu Ucraina, a făcut parte dintr-o încercare mai largă de a întâlni Ucraina la jumătatea drumului. Niciunul dintre acordurile comerciale UE-Ucraina nu a fost incompatibil cu acordul comercial pe care Ucraina l-a încheiat cu Rusia. Dar Kremlinul a văzut lucrurile diferit. Incapabil să accepte aceste acorduri, a început să-l preseze pe președintele slab și ezitant al Ucrainei, Viktor Ianukovici, să se îndepărteze de UE. Acest lucru a dus la o revoltă populară care l-a demis pe Ianukovici (acesta din urmă figind la Moscova) și a pregătit scena pentru războiul declanşat în 2014.
Kremlinul a considerat Ucraina un stat slab și fracturat, care urma să se plieze convenabil, sub o presiune susținută. Pentru a justifica revanșismul rus, oficialii (ruşi) au ţinut lecţii lumii despre cum Ucraina era doar o colecție de piese rămase de la imperiile dispărute. Deși este adevărat într-o oarecare măsură, același lucru s-ar putea spune şi despre Rusia, și despre orice alt stat național modern, în funcție de cât de departe înapoi în timp vrem să ne întoarcem.
Angajat pe ideea că Ucraina nu este o țară reală, Kremlinul pare să se fi convins că smulgerea Crimeei, la începutul anului 2014, ar precipita prăbușirea Ucrainei. Speranța era că Rusia ar putea să sculpteze așa-numita Rusie Nouă (Novorossiya) în estul și sudul Ucrainei, lăsând un rest de „Galiția de Vest” în ceea ce a rămas în afara controlului său.
Având în vedere aceste mari ambiții, Rusia a început să desfășoare insurgenți, „voluntari” și arme, însoțite de o operațiune masivă de dezinformare pentru a-i întoarce pe ucraineni unul împotriva celuilalt. Dar acest efort a eșuat. Invadarea altor țări este rareori o modalitate bună de a-ți face prieteni şi nici această dată nu a făcut excepție. În loc să împartă Ucraina, Kremlinul a reușit să unească populația ucraineană ca niciodată. Până în 2014, Rusia a trebuit să desfășoare grupuri de luptă ale batalionului armatei regulate pentru a salva ceea ce a mai rămas din reduta sa separatistă din regiunea ucraineană Donbas.
De atunci, eforturile de găsire a unei soluții politice (prin cele două acorduri de la Minsk) au eșuat. Conflictul care a continuat la un nivel redus a curmat 14.000 de vieți și a forțat milioane de oameni să-și lase în urmă casele. În timp ce publicul ucrainean a avut dificultăți în a accepta unele dintre compromisurile pe care le-ar presupune orice soluționare, adevărata barieră în calea progresului a fost refuzul Kremlinului de a renunța la enclavele sale din Ucraina. Segmentul naționalist al opiniei publice ruse, baza lui Putin, va avea probleme să înghită „înfrângerea” în Ucraina.
Acum, potrivit ministrului apărării al Rusiei, Rusia a adunat două armate complete și trei unități aeropurtate în estul și sudul Ucrainei, presupus cu scopul de a desfășura exerciții militare. Dar exerciţii pentru ce? Mobilizarea este îndreptată în mod clar către Ucraina. Purtătorul de cuvânt al lui Putin a spus, în mod explicit acelaşi lucru, susținând că Rusia intenționează să intervină, dacă este necesar, pentru a preveni atacurile asupra vorbitorilor de rusă din Ucraina.
Chiar dacă acest joc la limită va duce la deschiderea conflictului în următoarele săptămâni sau luni (probabil nici cei care iau decizii la Kremlin nu sunt siguri), situația va rămâne periculoasă până când Rusia va renunța la ambițiile sale revanșarde. Problema ultimă este despre război sau pace. Până când Rusia nu poate accepta să trăiască alături de o Ucraină suverană și democratică, nu poate exista un punct de mijloc stabil.
Rezultatul are implicații mult dincolo de Rusia și Ucraina. O agendă revizionistă rusă de succes nu s-ar opri odată cu recucerirea Kievului, ci mai degrabă va încerca să desfacă întreaga ordine europeană de securitate postbelic. Acest lucru ar fi profund periculos pentru toată lumea, nu în ultimul rând pentru Rusia însăși. Atâta timp cât Kremlinul rămâne blocat în confruntarea cu restul Europei, nu se va concentra pe construirea viitorului democratic și prosper pe care îl merită poporul rus.
Într-un fel sau altul, soarta regiunii mai largi este acum legată de cea a Ucrainei. >>
