„Având în vedere că facțiunile radicale din Iran sunt din ce în ce mai îndrăznețe, dar și alegerile prezidențiale din iunie, fereastra de oportunitate pentru susținătorii acordului nuclear din 2015, în vederea revigorării pactului, pare să se închidă rapid. Abordarea măsurată a președintelui SUA, Joe Biden, oferă cea mai bună speranță de a reduce tensiunile actuale”, scrie Javier Solana, pentru Project Syndicate.
<< Diplomația a fost întotdeauna singurul mod sensibil de a aborda tensiunile SUA-Iran. Dar când politica externă se îndreaptă spre curenții emoționali și cedează tentațiilor stridente, abordarea înțeleaptă și subtilă este retrogradată în plan secund.
Acest lucru s-a întâmplat în Statele Unite după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 și s-a întâmplat din nou în timpul președinției bombastice a lui Donald Trump. Poate că cel mai bun exemplu a fost decizia unilaterală, impetuoasă, a lui Trump de a retrage SUA din acordul nuclear din 2015 cu Iranul.
Acordul – cunoscut formal sub denumirea Joint Comprehensive Plan of Action (JCPOA) – a apărut după ani de negocieri grele, doar pentru ca Trump să-l respingă ca parte a strategiei sale de „presiune maximă” arogantă și miopă față de Iran. Dar cu Joe Biden acum președinte, discuțiile care au început luna aceasta la Viena ole feră principalelor puteri globale o oportunitate diplomatică de a salva pactul.
Trebuie să sperăm că vor reuși, deoarece „presiunea maximă” a lui Trump s-a dovedit a fi un eșec răsunător. Regimul iranian a început să încalce anumite prevederi ale JCPOA la aproximativ un an după ce SUA s-au retras din acesta, în 2018. De atunci, Iranul a mărit progresiv puritatea îmbogățirii uraniului, a extins stocul de uraniu îmbogățit de 14 ori și a împiedicat inspecții internaționale ale instalațiilor sale nucleare. Estimările SUA privind perioada de „eliberare” nucleară a Iranului au coborât, recent, de la peste un an la trei sau patru luni.
Strategia prost consiliată a lui Trump nu numai că a ridicat riscurile proliferării nucleare, dar a eșuat abisal în limitarea activităților militare regionale ale Iranului. Tensiunile SUA-Iran s-au intensificat în Golful Persic și în special în Irak, agravate de ciocniri din ce în ce mai dese între Iran și Israel.
Un alt motiv pentru îngrijorarea SUA este că regimul iranian și-a atenuat izolarea internațională, prin consolidarea relației sale cu China – inclusiv printr-un recent acord bilateral pe 25 de ani, care prevede investiții chineze majore în Republica Islamică, în schimbul unor aprovizionări ieftine și constante cu petrol şi gaz iranian. Cooperarea sporită în materie de securitate și informații face parte, de asemenea, din pachet.
După cum intenționa Trump, sancțiunile SUA au făcut ravagii asupra economiei iraniene. Iranul a avut chiar dificultăți serioase la importul vaccinurilor pentru COVID-19 și a materialelor medicale. Cu toate acestea, elementele-cheie ale regimului au ieșit nevătămate sau chiar consolidate din confruntarea cu Trump.
În special, puternica gardă revoluționară – al cărei lider anterior al operațiunilor extrateritoriale și clandestine, generalul Qassem Suleimani, a fost asasinat anul trecut de o dronă americană – a profitat de falimentul firmelor private pentru a-și consolida controlul asupra economiei. Pe măsură ce rata sărăciei din Iran a crescut, iar COVID-19 s-a răspândit, Garda Revoluționară și-a consolidat imaginea de furnizor de servicii esențiale, subminând în continuare guvernul relativ moderat al președintelui Hassan Rouhani.
Având în vedere că facțiunile radicale din Iran tot mai îndrăzneţe înaintea alegerilor prezidențiale din iunie, fereastra de oportunitate pentru susținătorii acordului nuclear de a revigora pactul pare să se închidă rapid. Atât guvernul lui Rouhani (al cărui al doilea și ultim mandat se încheie), cât și noua administrație americană sunt foarte conștienți de acest lucru și sunt dispuși să accelereze un târg.
În această privință, este de bun augur faptul că Biden s-a mişcat rapid pentru a repudia sau recalibra multe dintre politicile lui Trump față de Orientul Mijlociu. Biden a temperat relațiile SUA cu Arabia Saudită, impunând sancțiuni asupra a 76 de persoane și unității de elită desemnate să-l protejeze pe prințul moștenitor Mohammed bin Salman, în legătură cu rolul lor în asasinarea jurnalistului saudit, Jamal Khashoggi. La fel, Biden a distanțat SUA de ofensiva militară condusă de Arabia Saudită în Yemen și a inversat desemnarea de către Trump a rebelilor houthi ca grup terorist, pentru a facilita livrarea de alimente și alte ajutoare esențiale către o țară care suferă în prezent cea mai gravă criză umanitară din lume.
SUA au restabilit, de asemenea, asistența economică pentru palestinieni, pe care Trump o suspenda-se, practic, în totalitate. Aceste măsuri demonstrează abordarea mai sofisticată și nuanțată a lui Biden asupra regiunii, care constă în susținerea aliaților fără a le oferi un cec în alb și în evitarea încolţirii oponenților într-un mod neproductiv.
Punerea în aplicare a acestei abordări – care a adus deja semne timpurii de dezgheț diplomatic între Arabia Saudită și Iran – va necesita dexteritate. Dar nu există un punct de plecare mai bun pentru abordarea cu succes a celor mai presante și delicate provocări din Orientul Mijlociu, cum ar fi proliferarea nucleară.
Discuțiile nucleare în curs de desfășurare la Viena – care implică cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, împreună cu Germania, Iranul și Uniunea Europeană – oferă o oportunitate excelentă de a arăta că cooperarea multilaterală a marilor puteri rămâne viabilă. Procesul a avut un start bun, în parte datorită facilitării de către europeni a negocierilor indirecte între delegațiile SUA și cele iraniene. Principalele obstacole sunt natura sancțiunilor pe care SUA ar trebui să le ridice și secvențierea oricărei reveniri la respectarea JCPOA. Atât SUA, cât și Iranul insistă ca primul pas să fie făcut de celălalt.
Un obstacol suplimentar a fost atacul recent asupra fabricii iraniene de îmbogățire a uraniului, de la Natanz – cea mai mare din țară – comis în timpul negocierilor și atribuit Israelului. Ca ripostă, Iranul a anunțat că va începe îmbogățirea uraniului cu o puritate de 60%, de trei ori mai mare decât nivelul de 20% la care aderase până acum (și care deja depășea cu mult 3,7%, cât fusese permis de JCPOA). Iranul se apropie din ce în ce mai mult de nivelul de îmbogățire de 90%, necesar pentru a produce o bombă nucleară, astfel încât marja de manevră existentă la Viena se restrânge.
În relațiile internaționale, perfectul este dușmanul binelui, iar iluziile nu sunt un indicator util. Nu s-a intenționat ca JCPOA să fie un panaceu, dar dezactivarea amenințării proliferării nucleare este, fără îndoială, cea mai bună cale de abordare a comportamentului iranian dificil în alte părți ale regiunii. Tentative de sabotaj, precum atacul de la Natanz, de care administrația Biden s-a distanţat rapid, nu sunt cu siguranță o alternativă acceptabilă și durabilă la eforturile diplomatice.
Merită să ne amintim unde ne aflam înainte de JCPOA și să reflectăm la unde ne-au dus cei care au căutat să o demoleze. Spirala descendentă a tensiunilor la care am asistat în ultimii ani este nesăbuită. Oprirea acestuia va implica în mod necesar o diplomație intensivă – dintre care ar trebui să urmeze și mai multe. >>
