Fiind absorbiți de salvarea concediului pe litoral în vremuri de coronavirus, au trecut aproape ca o șoaptă pe la urechea noastră câteva evenimente care, printr-un concurs de împrejurări, vizează de altfel Marea Neagră. De fapt, nevăzutul Mării Negre. Adică: prezența balistică a Rusiei. Și un posibil dosar de candidatură în șina căruia România ocupă o folie importantă.
Săptămâna trecută, năbădăioasa Maria Zaharova, un fel de Olguța Vasilescu a diplomației ruse, era foc și pară, încruntându-se la microfon, în sistem de „ba, p-a mă-tii”, în direcția Bucureștiului, care a îndrăznit să menționeze Rusia la capitolul amenințări în Noua Strategie de Apărare a Țării 2020-2024.
Subiectul a fost pasat apoi lui Valeri Kuzmin, ambasadorul-băț-prin-gard al Rusiei la București. Recenta prezentare a raportului său de activitate s-a transformat într-o ședință de lălăieli cincinale și afurisenie antioccidentală. Dar despre Strategia noastră de Apărare a sugerat doar atât: că-i o ploconeală față de calculele bugetare ale NATO. Bla, bla. Oarecum, sincronul a dat eroare, căci Valera a ratat cărămida trimisă cu boltă de madame Zaharova.
Acestea fiind spuse, cu ce rimează Strategia noastră? Cu proiectul sisific propus de generalul (r) Ben Hodges, fostul comandant al Armatei SUA în Europa. Există în acest proiect o sumă de indicii ce par să descrie o posibilă candidatură a acestuia la șefia NATO.
Spre deosebire de Philip Breedlove (fost șef al trupelor americane în Europa) și Curtis Scaparrotti (ibidem), care au intrat într-un con de umbră după și-au isprăvit funcția, Ben Hodges a început să-și construiască cu acribie un proiect de întărire militară a NATO în Europa, mergând pe trei direcții:
1) Crearea unui „Schengen militar”, care să ajute la îmbunătățirea mobilității militare între statele UE;
2) Scoaterea din anonimat a coridorului Suwalki, de la joncțiunea dintre flancul baltic al NATO, Kaliningrad și Belarus – o nevralgie strategică, o fâșie de pământ pe care generalul a descris-o într-un raport CEPA ca fiind „călcâiul lui Ahile” din NATO;
3) Transformarea României în centrul de gravitație al NATO la Marea Neagră.
De la punctul 3, lucrurile devin palpitante pentru noi.
Nu-ți trebuie un ochi exersat ca să-ți dai seama că Ben Hodges pare uns cu toate alifiile pentru șefia NATO, ci doar o căutare pe Google. La cum arată până acum retorica lui și ambițiile de securitate, Hodges ar grefa o tranziție de la activismul bugetar și aura de birocrat eficient ale lui Jens Stoltenberg la o narațiune pursânge de power management, care i-a cam lipsit Alianței Nord-Atlantice, mai ales în Europa de Est.
„Cred că regiunea Mării Negre va fi cel mai probabil viitorul teatru de conflict”, declara în noiembrie 2019 Ben Hodges. Mai puțin o afirmație, și mai mult un manifest în jurul căruia generalul a început să-și contruiască o veritabilă doctrină militară. Una în care România ocupă un loc vital.
Semnalele de alarmă trase de american s-au îndesit în ultimele luni, culminând cu: „Dacă ei consideră că nu suntem solidari, ar putea decide să lanseze o invazie în România sau în (statele) baltice şi să ameninţe cu folosirea armei nucleare pentru a vedea cum răspundem noi.”
Cum vede Hodges rolul de bastion al României în arhitectura de securitate NATO de la Marea Neagră? Răspunsul îl aflăm într-un raport de 56 de pagini întocmit de acesta. Iată concluziile:
- NATO trebuie să creeze la Marea Neagră o zonă anti-acces A2/AD. Capacitățile trebuie să includă: sisteme maritime fără pilot; sisteme de sol în România, inclusiv rachete anti-navă, drone și aviație de atac;
- Anumite locații strategice din jurul Mării Negre trebuie să fie consolidate militar, iar acest plan poate include Odesa și Delta Dunării;
- Drumurile României și infrastructura feroviară trebuie îmbunătățite pentru o mai bună mobilitate militară, fie prin Inițiativa celor Trei Mări, fie prin fonduri directe românești;
- Comandamentul Multinațional de Divizie Sud-Est trebuie să completeze arhitectura aliată C2 din Marea Neagră;
- Centrul regional maritim al NATO (în prezent, doar un element de comandă în cadrul MARCOM) ar putea fi stabilit la Constanța pentru a coordona eforturile navale din statele litorale ale Mării Negre și ale altor țări NATO;
- Baza aeriană „Mihail Kogălniceanu” ar trebui transformată într-o platformă pentru proiecție de putere în materie de logistică și activitate aeriană, iar o brigadă aeriană România-Ucraina ar putea fi înființată pentru a consolida cooperarea militară, după modelul brigăzii Polonia-Ucraina-Lituania;
- De asemenea, ar trebui creat în România un hub interoperațional de intelligence pentru întreaga regiune a Mării Negre;
- SUA trebuie să participe la Brigada Multinațională din România;
- Este necesară o misiune de poliție a Mării Negre, cu prezență navală a NATO în fiecare zi a anului, respectând însă Convenția de la Montreux. O soluție de termen scurt ar putea fi dotarea Armatei Române cu drone;
- România se află într-o poziție centrală pentru a deveni hub-ul NATO de la Marea Neagră în ceea ce privește porturile, prezența navală și apărarea antirachetă. Este centrul de la Marea Neagră al Inițiativei celor Trei Mări, coridorul de transport dintre Asia Centrală și Europa trece prin România.
Raportul a fost publicat în noiembrie 2019. Între timp, lucrurile au început să prindă un contur minimal. Recent, ministrul Apărării, Nicolae Ciucă, anunța un „moment istoric”: puitorul de mine şi plase „Viceamiral Constantin Bălescu” (PM-274), aflat în subordinea Comandamentului Flotei, a revenea Constanţa după o misiune internaţională de şase luni ca navă comandant a Grupării navale permanente NATO de luptă contra minelor SNMCMG-2. Un detaliu important în contextul trasat de Ben Hodges.
Informația venea la puțină vreme după ce mai mulți analiști de casă ai Kremlinului sunaseră clopotul de incendiu, afirmând că SUA și România vor să prindă în clește Rusia la Marea Neagră, prin transformarea țării noastre într-un avanpost maritim al NATO.
Analiștii băteau monedă pe faptul că România va fi „nervul central” al unei „zone de restricție” pentru Rusia la Marea Neagră. Cu alte cuvinte, A2/AD. Da, știu, sună ca R2-D2, roboțelul-butoi din Star Wars, dar din păcate pentru ruși în cazul de față, numele acesta de cod nu exprimă nimic drăgălaș, ci o necesară fisurare a cartelizării balistice de către Putin a unei porțiuni semnificative din bazinul Mării Negre.
Firește, „angoasa” acestora nu explorează noi pasiuni, ci turează pe anticul tupeu rusesc de-a condamna la alții propriile practici. Căci rușii au o ditamai zona A2/AD în Marea Neagră. Să vedem ce „delicatese” conține această zonă:
- sisteme de rachete Bal și Bastion – care pot atinge navele din strâmtorile Mării Negre, precum și ținte din porturile ucrainene, ale României, Bulgariei și Turciei.
- Acestora li se adaugă bombardierele Tu22M3, dotate cu rachete de croazieră, care pot acoperi, ca arie de acțiune, întreaga Europă de Vest, precum și 3 fregate și 6 submarine înarmate cu rachete de croazieră Kalibr, având capacitatea de a acoperi părți din Asia Centrală și Orientul Mijlociu.
Lăsând deoparte desfășurătorul stufos al infrastructurii, ce propune în fond Ben Hodges României? O maturizare a mizelor, să facă saltul dintr-o psihologie păguboasă de oaspete tolerat la Marea Neagră spre o firească descătușare de statut militar.
Rămâne de văzut dacă ne vom rătăci pe drum în obișnuințele noastre de pitici.
