ACEASTĂ ZI ÎN ISTORIE. „Nu sunt un escroc”, spunea Richard Nixon. Cincizeci și doi de ani mai târziu, succesorul său nici măcar nu mai încearcă să se ascundă
Prins în capcana lentă a scandalului Watergate, Richard Nixon s-a adresat jurnaliștilor, în Orlando, pe 17 noiembrie 1973, rostind cu acea ocazie una dintre cele mai emblematice fraze din istoria prezidențială: „Nu sunt un escroc”. Pare ciudat să ne amintim de vremuri în care un președinte american acuzat de fărădelegi simțea nevoia să își afirme nevinovăția personală. Comparați asta cu prezentul.
Donald Trump cu greu se mai deranjează să pretindă că președinția nu este o schemă de îmbogățire personală și pare să se bucure de indiferența din jur. Corupția nu doar că nu mai descalifică, dar aproape că nici nu mai interesează. Guvernele străine, donatorii și interesele de afaceri gravitează în jurul președinției, cumpărând și vânzând influență.
Primul mandat al lui Trump a fost prototipul — o demonstrație că președinția putea fi folosită ca un canal pentru îmbogățire privată, atâta timp cât publicul putea fi distras și opoziția copleșită. Washington Post a documentat că doar Secret Service a plătit până la 650 de dolari pe noapte pentru camere la Mar-a-Lago, precum și zeci de mii de dolari pe lună pentru vilele de la Bedminster. Pe parcursul președinției, proprietățile lui Trump au încasat peste 900.000 de dolari din bani publici doar pentru a găzdui detașamentele de securitate.
Trump și-a vizitat proprietățile constant — mult mai des decât orice alt președinte modern. Fiecare călătorie a necesitat securitate, cazare, echipamente de comunicații, transport și personal. Iar în cazul proprietăților lui Trump, aceste costuri au mers direct la Trump.
Apoi au fost delegațiile străine, donatorii și lobbyiștii care au înțeles peisajul tranzacțional și a acționat în consecință. Fie că urmăreau influență, întâlniri directe sau bunăvoință, ei au rezervat camere la hotelurile lui Trump, au organizat evenimente la resorturile sale și, în unele cazuri, au făcut public faptul că astfel au putut obține acces. Cel mai îndrăzneț exemplu a fost, desigur, propunerea lui Trump de a găzdui summit-ul G7 din 2020 la propriul său club de golf, Doral — un plan extraordinar pe care l-a abandonat doar după ce a trezit o indignare bipartizană.
Practica a continuat imediat, în al doilea mandat: aproape 100.000 de dolari cheltuiți la proprietățile lui Trump doar în primele luni, plus peste 1,4 milioane de dolari în contracte de securitate perimetrală la Mar-a-Lago de la mijlocul anului 2024. Comitetelor politice republicane li s-a permis, de asemenea, să trateze afacerile lui Trump ca sediu de partid în exil. La câteva luni după alegerile din 2024, entitățile GOP au cheltuit 676.000 de dolari la locațiile lui Trump, atingând în cele din urmă 931.000 de dolari până în primăvara lui 2025.
Însă toate acestea au fost doar șablonul primului mandat. Al doilea mandat aduce o extindere masivă la nivel internațional.
În Orientul Mijlociu, diplomația lui Trump și interesele de afaceri ale familiei sale au devenit deschis interconectate. Proiectele imobiliare sub brandul Trump s-au înmulțit în Golful Persic: Trump Tower Dubai, Trump International Golf Club Oman, un turn în Jeddah și noi dezvoltări de vile de lux în zonele imobiliare cu valoare ridicată din Golf. Aceste proiecte sunt derulate prin firme precum Dar Global, un dezvoltator din Golf care a plătit organizației Trump 21,9 milioane de dolari în taxe de licențiere în 2024.
În timp ce se întâmplă toate astea, Trump modelează politica americană, iar aceste guverne — împreună cu fondurile lor suverane și giganții din construcții care investesc în brandul său — continuă să facă afaceri cu el. Cel mai îndrăzneț exemplu este cel al lui Jared Kushner, care acționează în calitate de consilier informal, dar decisiv, al lui Trump pe problemele Orientului Mijlociu, în timp ce gestionează simultan un imperiu de private equity finanțat în mare parte de aceleași guverne. Activele aflate sub administrarea companiei de investiții Affinity Partners a lui Kushner au crescut cu 60% în ultimul an, ajungând la 4,8 miliarde de dolari, potrivit unui raport de reglementare; în parte, datorită investițiilor din Orientul Mijlociu, inclusiv fondului suveran al Qatarului. Fondul a contribuit apoi la achiziția de miliarde de dolari a companiei Electronic Arts, împreună cu parteneri susținuți de Arabia Saudită.
Acasă, Trump a creat un mecanism la fel de puternic de îmbogățire internă. Super-PAC-ul MAGA Inc. a strâns aproximativ 200 de milioane de dolari în ultimul an. O parte semnificativă a acestor donatori a beneficiat direct de relaxări de reglementare sau grațieri. Companiile de criptomonede, supuse controlului SEC, au văzut anchetele întârziate, donatorii cu sume mari au primit ulterior clemență și multe altele. Nimic din toate astea nu este ascuns. Nimic nu este negat.
Apoi, este și schema sa cu moneda cripto. Și să nu uităm sala de bal a Casei Albe, finanțată în regim privat, cu 300 de milioane de dolari, de către miliardari, baroni cripto și mari corporații — mulți dintre ei având interese politice în curs pe masa guvernului. Nu ai putea parodia așa ceva. Odată, ar fi părut de necrezut.
Acum să ne întoarcem la sărmanul Nixon. „În toți anii mei de viață publică nu am profitat — niciodată nu am profitat — de serviciul public. … Salut acest tip de examinare, pentru că oamenii trebuie să știe dacă președintele lor este sau nu un escroc. Ei bine, eu nu sunt un escroc”. Tricky Dick? Trump trebuie că-l consideră un fraier!
Cum de am putut cădea atât de jos în doar 52 de ani?
Primul pilon frânt este mass-media. Watergate s-a desfășurat într-un univers cu trei rețele de televiziune, două ziare naționale și o narațiune civică comună. Scandalurile de astăzi izbucnesc într-un ecosistem fragmentat, în care atenția este determinată de algoritmi, iar indignarea este transformată în marfă. O poveste de corupție care odinioară domina luni la rând conștiința națională supraviețuiește acum doar câteva ore înainte de a fi îngropată de o mie de furtuni mai mici. Mass-media de dreapta, la rândul său, va apăra orice încălcare.
Instanțele, cândva balastul democrației americane, au fost neutralizate. Litigiile merg în ritmul procedurilor; corupția se mișcă în ritmul oportunităților. La aceasta se adaugă o Curte Supremă care a adoptat o viziune extinsă asupra imunității prezidențiale și o viziune restrânsă asupra supravegherii.
Între timp, republicanii din Congres au abandonat însăși ideea respectului instituțional. Nu există niciun Baker în Cameră. Toți se tem prea mult de votanții din alegrile primare ale GOP, majoritatea fiind înclinați să sprijine orice face Trump – din ura lor față de stânga. Mulți americani presupun acum că corupția este universală, iar unii consideră că abuzul său este o formă de competență — „omul de afaceri care face afaceri”.
Dar dacă nu reușim să restabilim ideea de bază că un președinte nu poate folosi puterea publică pentru câștig personal, atunci președinția nu va mai fi gardianul republicii, ci va deveni „prădătorul-șef”, exploatând instituțiile ca surse de venit și pedepsind pe oricine se opune. Viitorii președinți vor studia acest moment și vor înțelege că supravegherea poate fi intimidată, instanțele pot fi blocate, mass-media poate fi copleșită, iar publicul poate fi epuizat până e redus la tăcere. Și birocrația se va adapta pentru a supraviețui. Funcționarii vor învăța că integritatea este pedepsită, iar loialitatea este răsplătită. Cei competenți vor pleca; cei conformiști vor urca. Agenții odinioară create pentru a verifica excesele vor deveni parte din înșelătorie – exact ca în Rusia lui Vladimir Putin. Un guvern plin de oameni speriați și complici nu va apăra Constituția și nu va lucra pentru oameni.
Un Congres care refuză să-l restricționeze, o justiție care refuză să intervină, o presă care nu poate menține atenția și un public prea amorțit sau polarizat ca să-i pese. Washington Post afirma că „democrația moare în întuneric”, doar că asta se întâmplă la lumina zilei.
Democrația stă, de fapt, în disperare. Brilantul mockumentar al lui Sacha Baron Cohen întreba „Cine e America?” Dacă nu reparăm această nebunie, răspunsul va fi simplu: America este un escroc.
