Marți, 20 ianuarie 2026, epoca Donald Trump 2 împlinește un an.
Un an care a debutat sub spectrul păcii promise insistent de candidatul Trump, de-a lungul campaniei sale electorale, însă un an care a livrat tocmai opusul – zero pace în Ucraina (termenul limită, de 24 de ore, a fost depășit deja cu 364 de zile), invazie-fulger la Caracas, amenințare americană cu conflict armat în Groenlanda, contra aliaților SUA din NATO, tentativă în curs de stăpânire absolută a întregii emisfere vestice. Bonus: o pânză largă și deasă de războaie comerciale, lansate de Trump din Asia până în Europa, din Africa până în America de Sud.
În doar 12 luni cu Trump la cârma Americii, America a devenit un pericol pentru lumea întreagă și a devenit un loc mai periculos chiar și pentru americani. Orașele SUA, cele incomode politic pentru MAGA, au fost năpădite de trupele Gărzii Naționale și de trupele de șoc ale ICE (entitate care seamănă pe zi ce trece cu milițiile lui Hitler și cu bătăușii cagulați cekiști ai lui Putin).
Este simptomatic faptul că, cu doar 48 de ore înaintea aniversării unui an de la preluarea puterii, Donald Trump a ajuns să nu mai simtă niciun fel de constrângeri, transmițând sec: “nu mai simt obligația să mă gândesc doar la pace”.
După cum nu mai puțin elocvent e însuși faptul că i-a mărturisit acest lucru tocmai premierului Norvegiei, țară care organizează și găzduiește decernarea Premiului Nobel pentru Pace.
Scrisoarea trimisă de președintele SUA premierului norvegian este de o reală relevanță geopolitică, dar în același timp și de un real interes pentru domeniul psihiatriei – totul o recomandă analizei de resort, de la formă până la fond. O găsiți integral – AICI.
Un an cu Trump este, iată, mai mult decât poate purta pe umeri lumea, iar vestea proastă e că un an reprezintă doar un sfert dintr-un mandat prezidențial american dus până la capăt. Sunt șanse deosebit de ridicate pentru ca, privit retrospectiv, 2025 să pară, comparativ cu cei ce-i vor fi urmat, unul deosebit de liniștit, aproape până la a fi fost plictisitor.
Tot în cursul acestor 12 luni blestemate de ascensiunea lui Donald Trump la butoanele puterii, am avut cu toții ocazia să asistăm la preluarea ostilă a logicii și realității factuale de către fake news-ul de stat.
Ca și cum nu fusese suficient apetitul Kremlinului în această direcție, Casa Albă
a demonstrat o poftă pe măsură, iar spre deosebire de Moscova, Washingtonul a dovedit că are resurse și instrumente pentru a-i lărgi raza de acțiune la nivel planetar, iar nu doar continental.
În cele 12 luni scurse până azi, episoadele de acest tip au fost numeroase și au acoperit toate dimensiunile (economică, socială și diplomatică). Dar dintre ele, operațiunea militară a SUA în Venezuela, tentativa în curs de anexare a Groenlandei și tentativa în curs de înlocuire a ONU prin persoana lui Donald Trump reprezintă probabil culmile.
Pretextul lui Trump pentru atacarea Venezuelei fusese cel al luptei anti-drog, deși până și cel mai modest observator fusese în stare să lămurească faptul că, factual, acest pretext era unul fals.
S-a dovedit rapid că operațiunea ordonată de Trump fusese legată de confiscarea petrolului, de preluarea conducerii țării, eventual și de generarea unui efect de domino în regiune, în sensul destabilizării altor regimuri și aferenta preluare a puterii de către Casa Albă deopotrivă în alte capitale.
Pretextul lui Trump pentru anexarea Groenlandei este cel al îndepărtării rușilor și a chinezilor dintr-o regiune în care Beijingul și Moscova nu au încă pârghii reale de a se apropia suficient de periculos; dintr-o regiune de care chiar și dacă Xi și Putin ar încerca să se apropie, SUA tot ar dispune, fără anexare, de pârghii asigurate încă de acum 75 de ani, pentru a controla total ceea ce se întâmplă sau ceea ce s-ar putea petrece acolo.
Faptul că Rusia și China reprezintă un fals pretext invocat de Trump e totodată dovedit inclusiv de politica administrației Trump față de cele două țări, în primul său an de mandat.
Prin politica tarifară, SUA forțează apropierea de China a aliaților săi europeni și asiatici. Iar prin politica sa incredibil de prietenoasă față de Rusia, via războiul din Ucraina, Trump de fapt caută să sprijine Moscova în eforturile sale militare și hibride de implantare solidă în Europa.
Prin urmare, e cale de ani-lumină de la narațiunea trumpistă, ca pentru imbecili, a lui “îi fugărim pe ruși și pe chinezi”, preferată în dosarul Groenlanda, și până la realitatea necosmetizată a faptelor, în care rușii și chinezii sunt de fapt invitați și ajutați de Trump să-și arunce ancorele în Europa (cazul Moscovei), respectiv în Europa, în Asia și chiar până la granițele SUA (cazul Chinei – vezi editorialul cu link la final).
În fine, prin politica sa de denigrare, de delegitimare politică, de subminare financiară, iar pe alocuri și de desființare (vezi cazul USAID), a organizațiilor internaționale care jucaseră decenii în șir (chiar dacă imperfect) rolul de instrumente de optimizare a atmosferei umanitare și politice de pe scena globală, Trump ne-a lămurit, la împlinirea unui an de președinție, că obiectivul său nu este aruncarea pur și simplu în haos a lumii, ci destabilizarea întregii arhitecturi postbelice pentru a prelua controlul asupra ei, pe persoană fizică.
Căci a ce altceva miroase povestea cu Consiliul pentru Pace, recent apărută pe firmament și cu privire la care detaliile disponibile public sunt sărace, iar cele disponibile ridică semne halucinante de întrebare?
Acest Consiliu, probabil imaginat de operatorii de marketing politic și social din jurul președintelui american, pare mai degrabă un plan de substituire al lui Donald Trump Organizației Națiunilor Unite.
În multe privințe, acest Consiliu pentru Pace seamănă mai degrabă cu The Mar-a-Lago Club: are trepte de acces la “lounge”, “spa”, “dining”, “golf” și la patronul însuși, totul în funcție de cât accepți să plătești.
Plătești nimic, ai beneficiul simplului act de prezență, limitat însă în timp (se pare că la trei ani). Clientela, indiferent că plătește său nu, e selectată personal de patron (Donald Trump a decis cu de la sine putere cui trimite și cui nu trimite scrisori de invitație, pentru cine sunt personalizate și pentru cine nu).
Iar dacă pui banii jos dinainte (un miliard), primești acces exclusivist, căci limita de timp dispare, scaun la masa patronului ai, socializarea cu Măria-Sa Trump, probabil va fi ceva mai bogată, iar prin încăperile întregului acest resort ONU 2.0, organizat ca Mar-a-Lago, te poți simți ca la tine acasă.
Imaginarea de către administrația Trump a acestui Consiliu pentru Pace seamănă, cel puțin așa rezultă din bruma de elemente de care dispunem până acum, inclusiv cu schema prin care Trump atrăgea și își fideliza super-pariorii din cazinourile păstorite de el în Atlantic City, în anii ’80-’90. Doar că acum e vorba de țări și de liderii lor, e vorba de popoare.
Lumea s-a trezit prinsă în nebunia de lung parcurs a unui singur individ – e drept, ultra-ambițios, ultra concentrat pe sine, de un tupeu înfiorător, de un orgoliu pe măsură, limitat intelectual, limitat cultural, dar fără limite în disprețul său profund față de tot ce e în jur și față de toți cei care respiră același aer cu el.
Foști colaboratori de mare calibru ai lui Donald Trump cel din primul mandat, precum fostul său consilier de securitate națională, John Bolton, sunt convinși că boss-ul de la Casa Albă nu a avut și nu are un proiect întrucât n-ar fi în stare de așa ceva.
Dar în acest al doilea mandat, tot ceea ce s-a petrecut doar în primele 12 luni, pare mai degrabă să infirme această teză.
Poate că, într-adevăr, în stare să conceapă un proiect Donald Trump nu este nici azi, așa cum nu fusese nici în perioada 2017-2021. Dar poate că, de data asta, în proximitatea sa există totuși un izvor relativ autonom de proiecte și există vectori care l-au ispitit și l-au ghidat să și le asume și să le conducă.
Trump Organization nu mai poate fi redus azi doar la un nume de companie, ori marcă înregistrată. Se profilează, din zi în zi, ca un fenomen global – de impostură geopolitică, de destabilizare la nivel planetar, de personificare a puterii mult dincolo de granițele unei țări ea însăși deja mare cât un continent.
- PS: Este simptomatic însuși faptul că Donald Trump pregătește aniversarea celor 80 de ani ai săi, într-un 2026 în care SUA împlinesc 250 de ani, prin organizarea tocmai la Casa Albă a unor lupte MMA. Este nimic mai puțin decât o reminiscență din epoca sa de businessul în Atlantic City, când pentru a atrage lume la cazinourile sale organiza meciuri de box (inclusiv cu Mike Tyson). Boxul atrăgea pariori, iar boxul era singurul sport care îi făcea placere (altul decât golful pentru care e binecunoscut azi).
A sosit “momentul Canada” pentru Europa. Piromanul Trump tocmai dă foc la Casa Albă
