La începutul lunii aprilie, secretarul de stat al SUA, Marco Rubio, făcea o afirmație dubioasă, prin aparența ei de naivitate:„Vom şti destul de curând, e o chestiune de săptămâni, nu de luni, dacă Rusia este serioasă în privinţa păcii sau nu. Sper că este”.
Fusese dubioasă, prin naivitatea ei, respectiva declarație făcută de Rubio întrucât, deja de ani buni, state aliate Americii și analiști independenți, ambele tabere teoretic mult mai puțin informate decât Departamentul de Stat și Casa Albă, înțeleseseră corect care era de fapt realitatea: Moscova nu a avut, nu avea și nici nu urma să aibă prea curând nici chef și nici motivație pentru a încheia războiul din Ucraina. Printr-un bizar contrast, Rubio și Trump, în aprilie 2025, încă mai aveau nevoie de elemente pentru a se lămuri !
Au trecut nu săptămâni, așa cum ne asigura Rubio, ci peste trei luni, până când șeful său, președinte Donald Trump, avea să dea primele semne că în sfârșit ar fi priceput jocul la offisde făcut de omologul Vladimir Putin.
Dar nici măcar acum, după peste trei luni de la declarația lui Rubio, Trump, deși tocmai a făcut un pas mare înainte, tot nu a ajuns pe deplin împăcat cu gândul că Putin chiar vede diametral opus lucrurile în ceea ce privește războiul. Ce altă concluzie poți trage, din moment ce același Trump a scăldat-o servind una caldă – ceva livrări de armament către ucraineni, pentru moment – și una rece – amenințând cu sancțiuni, dar totuși oferindu-i lui Putin încă un răgaz ireal de lung, 50 de zile.
De reținut este și faptul că între declarația lui Marco Rubio de la început de aprilie și nervii lui Donald Trump de la mijloc de iulie, președintele american a tot ținut-o pe-a lui – continuând discuțiile cu Putin și amețind omenirea că, de fiecare dată, discuțiile fuseseră fantastice.
Zilele trecute, legat de aparenta ofensivă anti-Putin a lui Trump, mi-am exprimat pesimismul prudent pentru termen scurt și optimismul rezervat pentru termen lung – detalii în link-ul la final.
Dacă revin acum asupra aceluiași subiect, motivul rezidă în faptul că am lăsat atunci nesubliniat suficient următorul aspect: în cele 50 de generoase zile pe care i le-a oferit ca ultimatum lui Putin, Trump rămâne extrem de expus la previzibilele tentative ale Moscovei de a extrage de la președintele SUA noi rezerve de timp prețios.
Dacă dictatorii ruși, în mod istoric, chiar se pricep la ceva, ei bine acel ceva este format din modelarea și remodelarea din mers a percepțiilor, manipularea interlocutorului și faptul de a trage ca nimeni altcineva de timp. Indiferent că pierde sau cel puțin se află în dificultate, dictatorul rus, oricare ar fi sau o fi fost el, rămâne as la înecarea în fumigene a realității obiective.
Iar în cazul de față – Putin versus Trump – misiunea Kremlinului pare ridicol de ușoară comparativ cu alte epoci în care Moscova și Washingtonul au mai avut de-a face direct unul cu celalalt.
Pentru orice analist independent (cât de cât pe fază) și pentru orice cancelarie aliată cu Ucraina și SUA (cât de cât informată și cât de cât stăpână pe istoria Rusiei și tacticile Kremlinului), dar cu atât mai mult pentru administrația KGB-istă de la Moscova, identificarea breșelor din abordarea administrației Trump e lucru relativ simplu și relativ rapid.
Iar prin asta, relativ simplă și relativ rapidă devine însăși decriptarea pașilor optimi care ar fi de făcut pentru o nouă sesiune de (ceea ce simplu se numește) “dus de nas”.
Sunt suficiente în acest sens sursele deschise (de pildă, însuși contrastul dintre orizontul deschis de declarația lui Rubio de la început de aprilie și momentul plus circumstanțele în care s-a produs revelația lui Trump de la mijloc de iulie).
Mai sunt utile, desigur, și numeroasele alte inconsecvențe ale administrației Trump, după cum utile sunt și insuccesele marcante plus contradicțiile interne ale actualei administrații americane în alte dosare de politică externă – de la încheierea războiului din Gaza, la dosarul nuclear iranian și până la războaiele comerciale în curs.
Fiecare dintre aceste elemente oferă oportunități generoase de decriptare a stării de spirit din straturile administrației Trump, oferă și o fereastră generos deschisă asupra modului în care se iau azi decizii delicate la Washington, oferă de asemenea și generoase indicii asupra măsurii în care există sau nu, la Washington, o idee referitoare la mutarea doi, trei și patru.
Rușilor – având în vedere experiența acumulată în ciocniri sensibile cu alte puteri, capacitatea propriu-zisă în materie de culegere de informații și de tratare a lor, ca și gradul de cunoaștere pe care l-au dobândit asupra personajului Donald Trump, anturajului său proxim și universului MAGA – nu le va fi imposibil să anticipeze cum ar putea influența ziua de după scurgerea celor 50 de zile.
Dacă există un antidot la noua doză de otravă pe care o pregătește Putin în relația cu SUA, după recemtele amenințări ale lui Trump, ei bine acel antidot nu poate veni decât tot de la aliații europeni ai Ucrainei și Americii. Așa cum s-a și întâmplat, de altfel, după ce, intempestiv și aparent fără cunoștința lui Trump, Pentagonul condus de politrucul Pete Hegseth a oprit orice ajutor militar pentru Ucraina, inclusiv pe cel aflat în durm, propriu-zis în avioanele care zburau deja către Ucraina.
E incredibil rolul-solist pe care au ajuns să îl joace europenii în epoca Trump, după cum incredibil este și faptul că Rusia începe să aibă din când în când ghinion din cauza intervențiilor de pompier inspirat ale europenilor. Căci acest rol crescut și crescând al europenilor pare să dea tot mai adesea roade, iar asta în pofida intemperiilor asigurate regulat deopotrivă de Trump și de Putin.
În următoarele 50 de zile, ciocnirea dintre europeni și ruși pentru “adjudecarea” lui Trump va fi probabil unul dintre cele mai interesante evenimente de urmărit.
Chiar dacă ar dura numai trei zile, minunea făcută de Trump are efecte… pe termen lung
