Prima reuniune a Consiliului pentru Pace, inventat de președintele american Donald Trump, va avea loc săptămâna viitoare, pe 19 februarie.
România, ca numeroase alte țări de altfel, trebuie să se hotărască asupra a două lucruri: dacă va adera și dacă va participa la inaugurare.
Aderarea presupune și ea cântărirea altor două decizii: aderi ca membru deplin, caz în care plătești taxa – un miliard de dolari; sau aderi ca observator, caz în care ai loc undeva în spate, iar locul ăsta e garantat pentru cel mult trei ani – după, va mai vedea domnul Trump dacă încheie sau nu un “deal” cu tine pentru a continua să rămâi ori, în caz contrar, îți faci bagajele și tragi ușa după tine.
Numeroși aliați ai SUA (și ai României) au afișat ezitări cu privire la ambele aspecte (aderarea și prezența pe 19 februarie), unii chiar au anunțat că nu se vor alătura (cazul Poloniei și cazul Italiei sunt cele mai proaspete și sunt totodată extrem de relevante privite inclusiv de la București).
Iar mulți experți și lideri politici străini s-au arătat nedumeriți deopotrivă cu privire la rolul supradimensionat ce pare a fi jucat de către Donald Trump, pe persoană fizică, deopotrivă în ceea ce privește selecția membrilor și adresarea invitațiilor, ca și în ceea ce privește dinamica și mecanismul de funcționare a respectivului organism.
La cum arată lucrurile în momentul de față, riscul ca țări suverane să se treazască tratate mai degrabă ca niște jucării, în funcție de starea de spirit de moment a liderului SUA, este intolerabil de ridicat și invită la scepticism sănătos și precauție totală.
Președintele Nicușor Dan a anunțat până acum că România studiază atent și invitația de a adera, și invitația se a se prezenta pe 19 februarie la prima reuniune. Totodată, șeful statului a făcut cunoscut că Bucureștiul poartă consultări cu Washingtonul, iar consultări vor exista și cu capitalele europene.
Nu în ultimul rând, din cea mai recentă declarație publică a lui Nicușor Dan reiese faptul că, deși deciziile oficiale ale Bucureștiului încă se lasă așteptate, la nivelul Palatului Cotroceni există totuși nedumeriri, rezerve și întrebări nesoluționate cu privire la sensul acestui Consiliu pentru Pace.
Asta e o veste ce poartă lucrurile într-o direcție bună, căci numai cine nu vrea să vadă și numai cine nu poate să priceapă nu observă găurile din propunerea lui Trump și totodată potențialele riscuri ale asocierii cu proiectul său.
Există, desigur, diferențe de la cer la pământ între modul în care îți revine să te raportezi la astfel de teme atunci când ești președinte și modul în care o poți face din mai banala calitate de simplu observator, expert, analist. Prin urmare, este de înțeles precauția cu care Cotroceniul atacă problema Consiliului pentru Pace și cu care se exprimă pe marginea ei. O fac și alții.
Și totuși, există câteva aspecte pe care președintele Nicușor Dan nu le poate scăpa din vedere în deliberarea sa, iar toate aceste aspecte converg spre a-l îndruma să-i spună lui Trump de două ori NU: și în chestiunea aderării, și în chestiunea prezenței la prima reuniune, cea din 19 februarie.
Să le trecem în revistă:
- Analiza datelor disponibile public până acum, cu privire la Consiliul pentru Pace, ridică suspiciuni întemeiate că Donald Trump urmărește o subminare a ONU (prin extensie, și a altor formate internaționale relevante) fără însă a pune în loc ceva semnificativ mai solid sau măcar pe măsura a ceea ce subminează.
- Modul în care Donald Trump a dovedit că înțelege să se manifeste în relațiile internaționale relevă o tendință de monopolist în ceea ce privește inițiativa și decizia, ca și cochetarea cu arbitrariul. De altfel, a spus explicit că nu îi pasă de dreptul internațional, iar ceea ce a pus în locul dreptului internațional a fost șocant de-a dreptul: propria sa moralitate. Din perspectiva asta, Consiliul pentru Pace arată încă o dată ca moartea pasiunii comparativ cu ONU, căci în primul caz domnește voința unui singur om, în timp ce în cel de-al doilea se manifestă influența accentuată a unui grup restrâns de state mari. E totuși o diferență uriașă.
- Pe fondul seismelor provocate de Trump pe scena globală, inclusiv în raport cu aliații tradiționali ai SUA (cei mai mulți fiind europeni), în perioada aceasta se remarcă o repoziționare masivă a partenerilor SUA (mai ales a celor europeni). O repoziționare axată pe o mai mare fermitate în raportarea la Donald Trump și pe o stimulare a creșterii coeziunii statelor UE și NATO, pentru a descuraja eficient politica externă agresivă a SUA. Prin urmare, orice tentație de a te sincroniza cu America lui Trump va trebui trecută mai întâi prin filtrul sincronizării cu partenerii europeni. Există deja un nucleu în plină configurare în acest sens de care România trebuie să țină cont, format nu doar din țări din vestul continentului, ci și din estul său – cazul emblematic al Poloniei nu mai are nevoie de prezentare. De altfel, dacă Nicușor Dan chiar este înclinat spre o consolidare a parteneriatului București-Varșovia (ceea ce ar fi un lucru extrem de util), rezervele sale față de Consiliul imaginat de Trump nu ar fi de așteptat decât să crească nespus de mult.
- De remarcat totodată și faptul că acest Consiliu pentru Pace se confruntă încă dinainte de a fi luat ființă cu un deficit fantastic de atractivitate – țări puține care au zis da; dintre ele, și mai puține spre deloc sunt cele care ar putea fi o inspirație pentru România.
- În același timp, Consiliul pentru Pace al lui Donald Trump are toate ingredientele pentru a fi și o platformă “Golden” pentru reglarea de conturi între diverse state măcinate de vechi rivalități – de pildă, Pakistanul se arată voios să se implice, pe când India nutrește cel puțin adânci ezitări. Oricărui nou organism internațional i-ar fi dificil să repare falii, dar Consiliul pentru Pace, așa cum l-a imaginat Trump, are un dar parcă mai special în a le adânci pe cele existente.
- În fine, cu un Consiliu pentru Pace conceput pentru a spori influența lui Donald Trump pe plan global, România va trebui să aibă o grijă în plus. Căci cu cât mai influent devine Trump pe scena asta, cu atât mai influent devine tot ceea ce se regăsește în trena sa: de pildă, MAGA. Iar Bucureștiul, la fel ca majoritatea aliaților săi europeni, nu poate să nu țină cont de recentele dezvăluiri că Departamentul de Stat va finanța organizații aliniate MAGA, din țări europene. Adică va sufla în pânzele așa-zișilor suveraniști – celebri pentru apropierea de Rusia și pentru otrava aruncată în direcția UE (in cazul unora, și în direcția NATO).
Așadar, în timp ce deliberează asupra oportunității de a accepta sau de a refuza invitația lui Trump și în Consiliu, și la inaugurarea lui, președintele României va trebui să-și pună câteva întrebări de bun simț:
- Merită angajată România într-un proiect care ar putea submina ONU?
- Merită angajată România într-un proiect care ar pune România și numeroase alte state la cheremul unui singur individ?
- Merită angajată România pe o potențială traiectorie de coliziune tocmai cu cei mai de incredere aliați ai săi de azi – aliații europeni?
- Merită să așezi România la o masă unde pare imposibil să găsești un comesean model pentru tine?
- Merită angajată România într-un proiect care are mai degrabă potențialul de a întreține și adânci falii între diverse state ?
- Are România vreun interes în a se angaja într-un proiect care îi poate oferi o pârghie în plus inițiatorului său de a submina democrația de pe continent și însăși Uniunea Europeană.
Dacă Nicușor Dan va răspunde cu NU la fiecare dintre cele șase întrebări – ar fi de bun simț și ar fi semn de bună orientare în terenul istoriei – atunci deja știm și ce răspuns cu privire la Consiliul pentru Pace (privind aderarea și inaugurarea) va pune în plicul trimis de Cotroceni pe adresa Casei Albe.
