Novaia Gazeta Europa a cules mărturii de la localnici ucraineni de pe ambele maluri ale Niprului.
„Adorm cu căștile pe urechi – altfel nu pot să dorm din cauza zgomotului” – Andrei, 45 de ani, șomer, Oleski, teritoriu ocupat
- „După inundațiile provocate de spargerea barajului Kahovka, în oraș nu mai este curent electric și apă potabilă. La mine în bloc, parterul a fost inundat complet, iar apa s-a oprit în drumul către etajul doi. Noroc că s-a oprit. În apartamentele care au fost inundate, mirosul este insuportabil. Chiar dacă am încercat să le uscăm pe cele ale căror proprietari ne-au lăsat cheile, mirosul tot a rămas. Trebuie aruncat tot mobilierul, toate lucrurile, altfel nu poți locui acolo.
- Apa s-a retras din oraș în august. În unele zone nu mai era încă din iulie. Dar într-o anumită parte a orașului, situată într-o depresiune, încă mai este apă. Apa s-a retras și de pe terenul unde am garajul.
- Aveam mașina parcată acolo. După atâtea zile în apă, bineînțeles că acum mai este un automobil, ci un coș cu piulițe. Dar sper să reușesc să o vând pentru metal, dacă a mai rămas ceva.
- Atunci când a venit viitura, ocupanții au interzis salvarea oamenilor, i-au amenințat pe voluntari cu execuția și câtorva le-au perforat bărcile.
- S-au înecat mulți oameni, dar nu știu numărul exact al celor decedați. După ce apele s-au retras, trupurile au fost recuperate și predate rudelor sau vecinilor. Dacă persoana decedată nu avea rude aici, atunci o înmormântau vecinii, iar rudele trimiteau bani. Sau contribuiau localnicii cu bani.
- Pe certificatele de deces ale tuturor celor înecați scrie infarct sau stop-cardiac. Persoanelor de peste 60 de ani li se trecea drept cauză a morții bătrânețea. Autoritățile de ocupație au declarat oficial aproximativ 50 de decese, dar conform certificatelor lor, toți au fost cardiaci. În realitate, numărul celor înecați este mult mai mare”.
- Nu știu câți oameni au rămas în Oleski. Văd că sunt mulți «vizitatori». Nu știu pe ce se bazează concluziile jurnaliștilor noștri de război că rușii se retrag. Pentru că vedem jafuri, rotații, din nou jafuri, împușcături. Ziua se ascund, iar noaptea totul o ia de la capăt… Sunt numeroși în oraș și au provizii. Evident, trăiesc cu aceleași restricții casnice ca și localnicii. Dar totuși au un avantaj: generatoare și electricitate. Noi ne punem speranța doar în soare și panouri solare.
- Avem gaze pe stradă la rețeaua centralizată. Mulți au instalații de încălzire noi, care nu funcționează fără electricitate, dar eu am una mai veche, așa că, din fericire, am gaz. Pe timpul iernii, vecinii plănuiesc să se încălzească la aragaz. Există zone fără gaze, dar au electricitate și pompe pentru a extrage apă. Înțeleg că această situație nu se va îmbunătăți până la dezocuparea teritoriului. Nu avem apă pentru că rușii au jefuit stațiile de epurare, iar pentru electricitate… Problema este legată doar de întreținerea unui transformator.
- Poate vom fi eliberați curând. Nimeni nu știe cu siguranță. Nu avem știri, dar tot așteptăm. Și până atunci, situația este așa cum este, ne pregătim de iernat.
- Dacă, dintr-o întâmplare, dispare gazul, vom adapta subsolul pentru gătitul cu lemne. Toată lumea în jurul nostru își face provizii de lemne. Acum sunt peste tot pe străzi: au fost aduse de inundații. Resturi de gard, de la acoperișuri și de la clădiri anexe. Undeva într-o zonă privată, proprietarii au plecat și le-au permis oamenilor să le folosească lemnele. Cei care au plecat pur și simplu, fără să spună nimănui, par să fi permis și ei: acum acele lemne nu mai aparțin nimănui.
- În prezent, cei cu pașapoarte trăiesc relativ bine. Li se dau bani și li se acordă ajutor umanitar. Dar mai bine plătesc cu banii mei la piață decât să accept un pașaport de la ei.
- În prezent, nu lucrez. Am refuzat să lucrez sub conducerea rușilor, așa că trăiesc din economiile mele. Părinții mei primesc pensie ucraineană pe cardurile bancare. Există oameni care îi ajută să retragă acești bani, dar ocupanții încearcă mereu să îi descopere, așa că nu voi detalia acest aspect. În general, trăim modest, în multe privințe ne restrângem, dar continuăm să trăim. Piața funcționează, magazinele care și-au reînnoit autorizarea la fiscul rusesc funcționează. Există chiar farmacii, dar din punctul meu de vedere, comercializează adesea produse contrafăcute.
- În ultimele patru luni, fiecare dimineață începe cu faptul că pun panourile solare pe balcon și încarc telefoanele și bateriile externe. Mă simt ca un electrician din vestul sălbatic. În timp ce se încarcă dispozitivele, merg după apă: mai întâi după apă de uz menajer, apoi pentru băut. Apa menajeră este adusă din undeva din pădure în rezervoare, iar apa de băut este adusă în oraș din satele învecinate. Dar asta se întâmplă rar, așa că de cele mai multe ori ne aprovizionăm cu apă potabilă de la robinet. Pot să spun că este o adevărată aventură să stai la coadă pentru apă cu rușii care se precipită. De obicei, la coada pentru apă sunt aproximativ 50 de oameni.
- Rușii, atunci când nu se grăbesc, stau ca toți ceilalți. Dar dacă nu au chef să stea, îi împing pe bătrâni și se bagă în față. După ce strâng apa, o duc acasă. O fierbem, obligatoriu – atât apa potabilă, cât și cea tehnică. Astăzi e răcoare, se poate scoate mâncarea pe balcon. Astăzi n-am mers la piață, au fost focuri de armă puternice. Ieri, militarii ruși au tras ei înșiși prin piață. Nu știu ce nu au putut avea de împărțit acolo. În general, localnicii fug la cumpărături doar când nu se trage sau când nu mai există mâncare. Exploziile sunt acum un zgomot constant în viața noastră. Dacă se face liniște, înseamnă că este periculos.
- Rușii împușcă și câinii din oraș pentru că aceștia sunt un semnal: dacă latră, înseamnă că militarii se îndreaptă către pozițiile lor.
- Însă dimineața după ora 11.00, principala noastră treabă este de a stă acasă și a asculta cum îi învață pe muscali băieții noștri din Forțele Armate Ucrainene: zboară fie drone, fie proiectile. Și în același timp, ne rugăm ca traiectoria să nu fie spre blocul în care locuim. Recunosc, atunci când auzi șuieratul unui proiectil, gândurile pe care le ai sunt cele mai egoiste: măcar să nu lovească apartamentul nostru. Din fericire, nu a ajuns la noi, doar geamurile termopan au fost crăpate de fragmente, dar, cum se spune, bandă adezivă ne-a fost de ajutor.
- Noaptea, focurile de armă sunt mai active, și tot atunci începe perturbarea comunicațiilor. Mai întâi până la miezul nopții, apoi după ora 3.00 începe să tragă și celălalt schimb. În general, de obicei, dorm cu căștile pe urechi. Altfel, nu poți să dormi din cauza zgomotului.
- Este important să înțelegem că militarii ruși se așează adesea în casele goale din mijlocul comunității locale. Atunci când se instalează în apropierea noastră, în locuințele ocupate de ei, începe imediat agitația – FSB și militarii fac percheziții. Verifică documente și telefoane. De obicei, după câteva astfel de verificări, nu mai intervin – spunând că de-acum ești cu etichetă de calitate.
- La începutul anului trecut, fiecare dintre noi filma cu telefonul și raporta Forțelor Armate Ucrainene mișcările tehnicii inamice. Îl ascultam pe Arestovici (Oleksi Arestovici, fost consilier pe comunicare strategică al președintelui Ucrainei – n.tr.) și credeam în blestematele alea de ‘2-3 săptămâni’. Apoi, oamenii din orașul nostru au început să fie luați unul câte unul cu saci negri pe cap. Unii dintre ei sunt acum în închisorile rusești ca teroriști (de exemplu, Serghei Kotov, din Oleșki, a fost condamnat la 15 ani de închisoare pentru spionaj – n. ed.), pe alții i-au torturat până la moarte. Unii se află în condiții de tortură în închisoarea Simferopol-1 fără acuzații sau confirmare oficială a arestării lor. Știu oameni care, după torturi, au fost duși să fie executați, iar apoi li s-a oferit o alegere: să facă un videoclip cu scuze sau să moară. Un videoclip în schimbul vieții – o alegere înfricoșătoare… Știu că au fost ucraineni executați după torturi. Dar unii au reușit să supraviețuiască datorită participării lor la aceste videoclipuri oribile. Rușilor le place să ne arate asta. Nu-i judec niciodată pe ‘eroii’ acestor înregistrări, înțeleg prin ce au trecut”.
„Puii sunt ca petele de soare pe pământul nostru devastat”. Vera, în vârstă de 67 de ani, pensionară, Golaia Priasnea, teritoriu ocupat
- „Rămân în orașul meu. Nu am unde să plec, și nici bani pentru asta. După inundații, se pare că au început să tragă mai puțin, dar încă trag. Aseară a fost o activitate intensă de tragere, dar în zilele precedente am auzit doar în depărtare.
- Petrecem întreaga zi curățând casa și curtea. Spălăm totul cu clor pentru a opri dezvoltarea mucegaiului. Fiul meu merge să-și ajute cunoscuții să scoată mobilierul distrus și să demoleze casele prăbușite. Toți lucrăm pe terenurile noastre ca niște molii, încercând să punem ordine cât de cât înainte de iarnă. Unii deja repară pereții și tavanul; fiul meu este priceput la reparații, așa că uneori chiar câștigă niște bănuți.
- Recent, am obținut pașaport rusesc. Fără el, nu mi se acordau nici pensia de 10.000 de ruble, nici ajutorul umanitar. Nu vroiam acest pașaport, dar cine ar fi crezut că războiul se va prelungi atât de mult și că vom fi nevoiți să ne umilim pentru hrană și posibilitatea de a cumpăra medicamente? Pentru a primi pensia și ajutorul umanitar, trebuie să mergem la celălalt capăt al orașului. Transportul public nu circulă. Trebuie să ajungem acolo cu taxiul, și astfel, dus-întors, costă 300 de ruble.
- Ni s-a propus să obținem un certificat pentru locuință, dar am refuzat. Cu toate acestea, unele cunoștințe au obținut certificate și s-au mutat în Rusia. Vecinul meu, care a plecat să locuiască la Moscova cu mai bine de 20 de ani în urmă, m-a sunat recent și s-a lăudat că i-a cumpărat un apartament fiului său cu ajutorul acestui certificat. M-am mirat: acum 15 ani a obținut cetățenie rusă, s-a căsătorit, a cumpărat un apartament în suburbiile Moscovei și nici măcar nu a vizitat această zonă. S-a dovedit că undeva în documentele sale zăcea un pașaport ucrainean cu înregistrare în Golaia Pristan. Odată ce a început valul cu certificatele, și-a suflat de praf pașaportul, a scos inelul de logodnă de pe deget și a mers cu o privire tristă să depună documente pentru certificat ca un refugiat în nevoie. Și l-a obținut! Se bucură că, datorită acestui război, a rezolvat ușor problema locuinței pentru fiul său aproape major.
- Credeam că rușii vor pleca din oraș din cauza inundațiilor. Și într-adevăr, în primă fază nu i-am mai văzut. Acum s-au întors și locuiesc din nou în casele vecine. Au luat imediat mașina vecinului. Și atâta grijă avea de ea… A reușit să o repare după inundație. Odată, chiar am reușit să ajungem la piață pentru a cumpăra alimente cu ajutorul mașinii lui.
- Electricitatea nu este mereu disponibilă, dar câteodată este. Atunci putem să adunăm apă cu ajutorul unei pompe. Rețeaua entralizată de apă nu funcționează, dar există apă de vânzare. Trei litri de apă potabilă costă în jur de 80 de ruble. Mergem la magazin, unde uneori aduc și distribuie gratuit ajutoare umanitare: sticle de cinci litri de apă. Cu toate acestea, în ultima vreme, nimeni nu mai aduce apă gratuit. Alimentele sunt aduse în cartierul nostru o dată pe săptămână. Vine un camion mare și se vinde direct din el. Este ca în satele izolate unde nu există magazine. Acum nici noi nu mai avem magazine – toate sunt închise. Se spune că undeva în cealaltă parte a orașului funcționează o farmacie, dar acolo aproape că nu mai este nimic. Dacă avem nevoie de medicamente, oamenii merg la Scadovsk (la 60 de km de Golaia Pristan) – acolo sunt magazine, farmacii, spitale și instituții administrative. Chiar funcționează cafenele, se aude muzică, oamenii se plimbă. Este dificil de închipuit – o oră de mers cu mașina și o viață complet diferită. Cu toate acestea, recunosc că bucuria și lipsa de griji ale oamenilor care se plimbă pe faleza din Scadovsk mi se par false.
- Vecinii noștri, ale căror case au avut pereții și tavanul prăbușiți, au locuit în casele altora în timp ce era apă pe strada noastră. Când a început să se usuce, toți s-au întors și și-au reparat propriile locuințe. Este dificil, cu adevărat, să nu avem nici ciment, nici nisip. Dar ne descurcăm cum putem. Toți pensionarii noștri stau în casele lor, dar nu au copii sau nepoți – nimeni dintre cei tineri nu a rămas în orașul ocupat.
- Brutăria noastră și-a reluat activitatea, iar în cartier se simte din nou miros de pâine proaspăt coaptă. Chiar și noi am învățat să coacem pâine, dar totuși, o brutărie care funcționează – este ca o iluzie a unei vieți pașnice și liniștite.
- Cum vom ierna, nu știu. Sper că va apărea gazul, l-am pierdut după inundație. Electricitatea ne ajută. Chiar dacă nu funcționează mereu, atunci când o face, putem cel puțin să încălzim o cameră cu un radiator.
- Dacă nu vom avea nici lumină, nu știu. Vom încerca să încălzim apă la un foc în curte și să o turnăm în sticle pe care le vom pune sub pătură. Astfel ne-am încălzit anul trecut. Atunci am reușit să supraviețuim iernii, vom trece și prin această iarnă.
- Mă bucur că, în timpul creșterii bruște a nivelului apei, cățelul nostru și cei doi pisoi au supraviețuit. Și încă doi pui de găină și cocoșul, dar, din păcate, celelalte au murit înecate. Cei cinci au stat câteva zile pe acoperișul grajdului. Fără hrană și apă. Și nimeni nu s-a atins de nimeni. Au așteptat fără să se plângă până când apa a scăzut și au putut să coboare la sol. Acum, se întâlnesc de obicei unul cu celălalt, dar numai pentru aparențe.
- Încă o găină care a supraviețuit tocmai atunci clocea. Așa că noi, împreună cu vecinii, am avut grijă de ea, i-am alocat un colț în dormitorul meu, ne-am asigurat că are apă și mâncare. Noi am trecut prin inundație împreună cu vecinii noștri, am stat într-o cameră mare, am dormit pe jos. Și toți împreună, am fost bucuroși pentru cloșcă. Acum, puii au ieșit din ouă. Sunt ca niște pete de soare pe pământul nostru negru și distrus. În grădină, totul a dispărut, pomii fructiferi sunt negri, pământul este negru… Dar sper că până la primăvară pământul se va curăța. Poate că și pomii vor învia”.
„Ne străduim să economisim la mâncare, adesea pregătim feluri pe bază de cereale” – Nadejda, 70 de ani, pensionară, Herson
- Luna trecută, am încercat să părăsesc Herson. Am plecat la Vinița, unde mi-am îmbunătățit puțin sănătatea, apoi m-am întors acasă. Am vrut să rămân acolo cu fiica mea și nepoata mea, dar în acea parte a Ucrainei care este rar bombardată, costul chiriei este acum atât de mare încât nu ne permitem din punct de vedere financiar. Da, statul acordă o mică subvenție refugiaților forțați, dar este o sumă foarte mică în comparație cu creșterea prețurilor. Mi s-au dat 2.000 de grivne, dar închirierea unui apartament costă 8.000 de grivne. Am decis să ne întoarcem acasă, deoarece cel puțin aici nu trebuie să plătim chirie pentru locuință.
- Ne străduim să economisim la mâncare, pregătind adesea feluri pe bază de cereale.
- Locuim împreună într-o casă particulară, pe care o aveam ăe post de casă de vară.
- Vecinii au plecat cu toții. Apartamentul meu, din Piața Korabelnaia, pare să fie și el intact. Rudele m-au luat de acolo când apa a început să crească, după explozia de la barajul Kahovskaia. Blocul nostru a fost inundat, dar numai primul etaj. Acum apa s-a retras. E drept, obuzele îl lovesc în mod constant – în direcția care este îndreptată spre Nipru. Vecina spune că o bucată din casă a fost smulsă. De aceea locuiesc aici deocamdată, dar până la iarnă voi merge în continuare la apartamentul meu dacă există curent, gaz și apă. Cel puțin voi avea încălzire acolo. Dar aici, la dacea, nimic nu este adaptat pentru iarnă.
- Fiica mea merge la slujba ei de dinainte de război. Spune că atunci când merge acasă prin centru, nici măcar nu întâlnește oameni. Fiecare a doua clădire din oraș prezintă semne de distrugere; este imposibil să te uiți fără lacrimi. După-amiaza, intensitatea bombardamentelor crește, așa că nu vei vedea oameni pe stradă, toată lumea stă acasă.
- Nepoata adolescentă face voluntariat. În fiecare zi merge undeva, duce niște cutii. Subțire, tăcută… Acum umblă cu o vestă voluminoasă antiglonț. Voluntarii sunt și ei bombardați. Imediat, de îndată ce oamenii încep să se adune pentru ajutor umanitar. Este foarte obosită și totuși doarme prost, chiar pică din picioare de oboseală. Prețurile au crescut teribil. Încercăm să economisim alimente. Ca mulți oameni, cel mai adesea gătim terci.
- Un tovară cu care am lucrat cu mulți ani în urmă vine uneori în vizită. Îmi spune: Nadia, habar nu ai cât de mult îmi doresc niște carne prăjită. Doar să-mi afund dinții în ea și să rup o bucată mare.
- Casa lui a fost luatpă de ape în timpul unei inundații; el locuia aproape de râu. Nu a mai rămas nimic. Acum stă în apartamentul unor cunoștințe care au părăsit Hersonul.
- Administrația orașului i-a pus la dispoziție un frigider și un televizor. El râde: Ar mai fi unde să punem această bogăție”. De asemenea, se promit bani și materiale de construcție pentru a reconstrui casa: de îndată ce războiul se termină. Vrea să-și construiască o casă pe terenul său. Acest loc special este important pentru el, deoarece a existat o casă în care mai locuiaseră nu numai părinții săi, ci și bunicii și străbunici. M-am tot așteptat ca Forțele Armate ucrainene să avanseze rapid și să elibereze malul stâng, iar bombardamentul nostru orar să înceteze. Dar deocamdată totul a încetinit. Oficialii noștri fură, iar noi, ucrainenii obișnuiți, donăm în fiecare zi Forțelor Armate ale Ucrainei. Nu înțeleg de ce cumpărăm aceleași camere cu termoviziune dacă sunt alocate sume atât de uriașe pentru armata noastră. În ultimul timp am început să cred că noi, locuitorii Hersonului, am fost anulați cu mult timp în urmă, chiar de la începutul războiului. Am fost multă vreme sub ocupație, apoi am fost eliberați, dar nu am simțit niciodată libertate.
