Soprana Elena Moşuc, născută la Iaşi, este fără îndoială una dintre cele mai cunoscute şi apreciate artiste din România. Povestea ei este însă una pe cât de excepţională, pe atât de puţin cunoscută, scrie ziaruldeiasi.ro.
A prins drag de muzică, după cum povesteşte, cântând la biserică împreună cu bunicii. Este credincioasă cum greu mai găseşti azi oameni, şi îşi priveşte talentul muzical ca pe un dar pe care l-a primit de la Dumnezeu. S-a simţit mereu datoare să aibă grijă de vocea sa, tratând-o ca pe cel mai important aspect al fiinţei, după cum ne mărturiseşte. Puţini ieşeni ştiu însă că soprana se întoarce mereu cu drag în corul bisericii, atunci când ajunge în Iaşi şi timpul i-o permite. Iar biserica sa de suflet este micuţa capelă de la Cimitirul Eternitatea. Acolo unde cânta alături de bunicul său încă de la 14 ani.
A adunat numeroase premii şi distincţii în cariera sa, în 2019 reuşind chiar extraordinara perfomanţă de a câştiga „Oscar della Lirica”, ca cea mai buna soprana din lume, cea mai prestigioasă distincţie internaţională a muzicii de operă, echivalentul muzical al Premiilor Oscar pentru cinematografie. Totodată, este considerată de către critici ca având „una dintre cele mai versatile şi mai expresive din lume” voci, drept dovadă fiind invitată să cânte pe cele mai importante scene ale lumii, precum München, Berlin, Hamburg, Viena, Milano, Barcelona, Paris, New York, Tokyo, Shanghai, Muscat, şi la prestigioase Festivaluri internaţionale precum la Salzburg sau Arena di Verona. Iubitorii de muzică o compară cu Mioara Cortez, care a fost prima profesoară a Elenei Moşuc încă din perioada în care studia la şcoala Populară de Artă din Iaşi. Din păcate, cel puţin în ultimii ani, a ajuns rar să cânte pe scena Operei din Iaşi. Însă câţiva dintre ieşenii norocoşi au avut ocazia să îi audă vocea răsunând în Biserica „Sfântul Gheorghe” de la Cimitirul Eternitatea.
Preotul de la Eternitatea: „Ştia Liturghia perfect”
Preotul Gheorghe Şurpănelu, parohul de la biserica Cimitirului Eternitatea, îşi aminteşte imediat de Elena Moşuc. „Din păcate nu a mai reuşit să ajungă de câţiva ani. Venea însă de fiecare dată când ajungea la Iaşi şi îi permitea timpul. Ultima dată a fost la noi când a murit tatăl ei. Atunci, după înmormântarea tatălui, a avut şi spectacol seara, la Teatrul Naţional, primind Marele Premiu al Operelor Naţionale, eveniment transmis live pe TVR”, îşi aminteşte preotul. Înainte însă ajungea măcar o dată pe an la biserica micuţă de la Eternitatea, unde, alături de cor, dădea răspunsurile la Liturghie. „Ştia Liturghia perfect. Cânta şi singură Tatăl nostru, cânta un colind dacă era de Crăciun si alte solouri. Era o stare deosebită în sufletul nostru şi pentru cei de la biserică”, adaugă preotul.
Atunci când este întrebată de dragostea sa pentru muzică şi cum a început să cânte la biserică, Elena Moşuc îşi aminteşte de momentele în care era în strana de la biserica mănăstirii Frumoasa, alături de bunicii care au crescut-o. „Duminica şi toate sărbătorile erau sfinte, toţi trei cântam în corul bisericii! Eu eram ca un soldăţel şi cântam ce abia începusem să învăţ din cântările bisericeşti. Bunica era altistă şi bunicul bariton”, îşi aminteşte. În acea perioadă, preot paroh era Leonida Sava, de la care, spune artista, a învăţat foarte multe din cele duhovniceşti. Atunci când era repetiţie la cor, la biserică sau la casa parohială, preoteasa Claudia Sava îi acompania la pian. „Era o plăcere să mă scald în baia de sunete bisericeşti înălţătoare şi purificatoare, şi care mi-au rămas în fiecare celulă a corpului meu, acest templu pe care Dumnezeu ni-l dăruieşte. Eu mă simt foarte privilegiată primind aşa o voce, pe care mereu am iubit-o, am îngrijit-o şi am tratat-o ca pe cel mai bun aspect al fiinţei mele”, afirmă soprana.
Vorbeşte cu foarte mult respect despre colindele noastre, despre patrimoniul ortodox al ţării, şi se simte norocoasă că a avut de la cine să afle toate aceste lucuri. „Părintele Sava împreună cu părintele Lefter au fost primii care m-au introdus în lumea poveştilor biblice adevărate, împreună cu bunica mea, care m-a pregătit de micuţă să spun în timpul liturghiilor mai întâi «Tatăl nostru», apoi «Crezul». Momentele acestea nu le pot uita!”.
În acele vremuri, Elena Moşuc locuia în Nicolina, vizavi de Şcoala Generală 3, pe care a frecventat-o în ciclul primar, actuala mare soprană născându-se în zonă în 18 ianuarie 1964. Atunci când s-au mutat în Metalurgie, au schimbat şi locul în care îşi petreceau duminicile şi sărbătorile. Aşa i-a devenit o a doua casă biserica Sf. Vasile, acolo unde bunicul citea Apostolul, bunica spunea Crezul, iar soprana cânta în cor. Mai apoi însă, în urma unei invitaţii de la cântăreţul de strană Gheorghe Turcanu, bunicul Elenei Moşuc a început să cânte în corul bisericii Sf. Gheorghe a Cimitirului Eternitatea, cor înfiinţat de Gheorghe Turcanu chiar în acea perioadă, în jurul anului 1979. „Bunica a dorit să respecte regula şi să meargă înainte la biserica de care aparţineam, dar eu cu bunicul ne-am hotărat să cântăm în acest nou cor format din oameni de suflet cu talent muzical, în general persoane în vârstă, mulţi pensionaţi, dar şi mulţi angajaţi ai Operei sau Filarmonicii, precum şi mulţi tineri, ca mine”, îşi aminteşte soprana. Avea pe atunci 14 ani. Participa regulat la slujbe şi cânta la programul liturgic, dar şi la înmormântări. Participa săptămânal la repetiţii în cafasul (n.r. – balconul de unde cântă corul) bisericii Cimitirului Eternitatea şi îşi aminteşte că membrii corului repetau foarte intens.
În acea perioadă, spune artista, şi-a îmbogăţit repertoriul de cântări bisericeşti şi, deşi cânta la biserică din pasiune, preotul paroh şi preoteasa au făcut tot posibilul să o şi plătească pentru participarea la slujbe. „Preotul Gheorghe Portase şi doamna preoteasă Clemansa m-au iubit de la început, şi chiar am început să fiu remunerată ca restul coriştilor. Din păcate, după cum îmi amintesc, domnul Turcanu, pe care îl iubeam foarte mult şi care a făcut corul cunoscut şi prin participarea la diferite hramuri la mănăstirile din nord, s-a stins. Dar, după o scurtă perioadă, a venit la pupitrul dirijoral dl profesor Mircea Brehuescu, începând astfel perioada de glorie a acestui cor”, afirmă Elena Moşuc. Mircea Brehuescu a pregătit partituri şi ştime (n.r. – partea dintr-o partitură care priveşte fiecare instrument sau voce) şi era importantă prezenţa la repetiţii.
Tot profesorul Brehuescu a fost cel care a îmbogăţit repertoriul cu cântări ale marilor compozitori precum Chirescu, Lungu sau Berezowski. „Am învăţat o mulţime sub îndrumarea dlui profesor, completându-mi pregătirea muzicală pe care am obţinut-o şi datorită profesoarei mele severe din liceul pedagogic, doamna Florica Bart. Părintele Portase ne iubea foarte mult şi organiza anual excursii cu corul în nordul Moldovei, la mănăstiri, iar iarna, chiar în ziua de Crăciun, masa foarte bogată era pregătită de doamna preoteasă Clemansa şi eram serviţi chiar în cafasul corului. De neuitat erau deplasările noastre în seara de Ajun la părintele acasă sau la Mitropolie, să colindăm mitropolitul, iar în drumul nostru cântam în tramvai, şi lumea ne privea cu mare dragoste şi admiraţie”.
Bisericile din Iaşi, primele scene
Poveştile Elenei Moşuc din acea perioadă arată că succesul său muzical nu a fost întâmplător. Dincolo de talenul său de necontestat şi munca depusă de-a lungul anilor, artista a avut norocul să întâlnească şi mulţi oameni care au iubit-o şi care i-au sprijinit talentul. A ajuns să cânte multe piese ca solistă, cânta în duet cu bunicul său, cu profesorul Brehuescu sau cu inimoasa Lăcrămioara Macarie diferite cântări din programul liturgic şi îşi aminteşte cu drag de căldura cu care era tratată de toţi membrii corului. „Amintirile sunt minunate. Eram foarte iubită, eram copilul corului. Mi se spunea Gavroche!”. Iar vara, atunci când profesorul Brehuescu pleca în vacanţă pentru două săptămâni, micul Gavroche devenea dirijorul corului, responsabilitate de care avea grijă cu sfinţenie, chiar dacă trebuia să fie la slujbă de la prima oră.
La Eternitatea, în acea vreme, liturghia începea la 7 dimineaţa, iar artista trebuia să se trezească la 6 pentru a fi la timp în cafas. „Până la 9.30 slujba era gata. De la ora 10 mergeam să cânt la altă biserică, şi aşa am cântat la biserica Alba, la biserica mănăstirii Golia, la biserica Frumoasa, unde am revenit cu mare drag invitată fiind să dirijez corul într-o duminică în care părintele Roată nu se simţea bine. Am mers apoi o mare perioadă iaraşi la Frumoasa, amintindu-mi cu melancolie de perioada copilăriei. De atunci am rămas în strânsă legătură de prietenie cu părintele Ionel Roată şi doamna preoteasă Mioara, şi care în 1999 ne-au devenit naşi de cununie”, se destăinuie Elena Moşuc.
Elena Mosuc – César Franck – PANIS ANGELICUS, Bucharest, 28 of August 2020
Dragostea pentru muzică şi vocea cu care îi încânta pe cei prezenţi la slujbele de duminică au adus-o mai apoi pe artistă în corul Mitropoliei, realizându-se astfel, după cum mărturiseşte artista, o dorinţă de mulţi ani. A continuat să cânte şi la biserica Cimitirului Eternitatea, dar şi în corala Mitropoliei. A fost recomandată de unul dintre colegii ei din corul cimitirului, iar profesorul Alexandru Verdeş a remarcat imediat talentul şi vocea artistei. Încă de la prima slujbă în care a cântat în cor ca probă a fost invitată să cânte „Doamne miluieşte” solo, iar după acea liturghie Alexandru Verdeş a şi angajat-o imediat în corul Mitropoliei. „Câtă bucurie!!!”, exclamă artista. Programul corului era unul foarte strict, cu repetiţii săptămânale obligatorii. În plus, după cum povesteşte, Alexandru Verdeş era un dirijor foarte sever, un profesionist adevărat, care era capabil să audă până şi cel mai mic sunet cântat incorect. „Bunicul meu îl cunoştea foarte bine de mult timp pe domnul profesor, şi s-a bucurat foarte mult când a venit la o liturghie şi m-a ascultat cântând «Iubi-Te-Voi Doamne» şi «Pre Tine Te Lăudăm». Mă simţeam nemaipomenit, eram foarte fericită să îmi aud glasul care îmbrăca Mitropolia cu vocea mea. Acustica ei magică, cu efecte îngereşti, te invita să canţi cât mai piano, aşa cum îi plăcea foarte mult domnului profesor Verdeş, de la care am învăţat să cânt foarte rafinat. Baza cântului în piano, cu care am vrăjit ascultătorii şi care reprezintă o marcă pentru vocea mea, am învăţat-o şi dezvoltat-o sub bagheta acestui mare muzician, profesorul Verdeş! Îi rămân recunoscătoare!”, afirmă soprana.
Continuarea, în Ziarul de Iași.
