Ce va aduce diferit noua administrație de la Washington, în politica externă a SUA, în condiţiile în care marile dosare au rămas aceleaşi de pe vremea lui Donald Trump? Cum se derulează diplomaţia vaccinului, pe fondul Covid? Un interviu acordat Universul.net de către expertul japonez, Tsuneo Watanabe, de la Sasakawa Peace Foundation.
Specialist în relaţia cu SUA, Tsuneo Watanabe notează că Beijingul şi Moscova au fost vizate, recent, de „un mesaj foarte puternic” plecat de la Washington, iar SUA vor căuta să abordeze problemele majore mizând la maximum pe aliaţi.
Universul.net: Cât de geopolitic este Covid-19 și ce înseamnă acest lucru pentru țările noastre?
Tsuneo Watanabe: Există acest efect neașteptat și imprevizibil al Covid-19 asupra geopoliticii și asupra întregii lumi. În sine, pandemia era previzibilă, dar nu și modul în care Covid avea să se răspândească.
Fiecare virus are un efect diferit, iar acest virus care produce Covid-19 este unul larg. Simptomele sunt relativ ușoare și asta înseamnă că oamenii continuă să se miște, dar ei sunt foarte contagioși. În lumea în care trăim, fiind una cu conexiuni la nivel global, daunele produse (de Covid-19) sunt mari.
SUA sunt un pilon pentru stabilitatea globală, aș spune chiar un hegemon sau lider mondial. Pe de altă parte, vedem că poporul american este foarte vulnerabil în fața Covid-19, ca atare unele țări, unele organizații consideră că acum puterea SUA este în declin. Există puteri care caută ocazia de a provoca SUA și lumea pe care SUA au clădit-o după cel de-al doilea război mondial.
În mod clar, asistăm la mai puțină stabilitate și mai puțin leadership în lume. Provocarea este mare.
Se observă un nou tip de diplomație, așa-numita diplomație a vaccinului, dusă de Rusia și de China. Vor avea de câștigat pe termen lung sau pe termen scurt?
Da, așa-numita diplomație a vaccinului este acum peste tot în lume, fiind folosită în special, așa cum ați subliniat, de Rusia, China. De asemenea, astfel de țări consideră că au un avantaj în fața națiunilor democratice, deoarece acolo liderul nu trebuie să aibă grijă atât de mult de oamenii din țara sa, comparativ cu omologii din statele democratice.
În același timp, dacă aruncăm o privire asupra diplomației chineze a vaccinului, vom observa că China nu poate distribui suficient vaccin peste tot în lume și, oricum, nu există cele necesare pentru toți oamenii de acolo. Dar da, China și Rusia încearcă să distribuie vaccinul în toată lumea. Însă, ca o contra-pondere, Japonia, Statele Unite, India și Australia au căzut de acord să-și sporească, în cooperare, propriile capacități de distribuție a vaccinului.
Este un lucru bun, pentru că nimeni nu trebuie să aibă de ales doar între China, Rusia sau India. Cred că această competiție – furnizor, destinatar – este benefică. Nu e chiar atât de rea. Este și aceasta un fel de ofensivă de șarm. Va fi însă o problemă dacă o asemenea concurență se va transforma într-un joc de sumă nulă.
Până acum, diplomația vaccinului face tot posibilul să furnizeze suficient vaccin. Încă nu e suficient, dar vestea cea mare vine din SUA. Administrația Trump nu fusese interesată de cooperarea cu COVAX, dar Biden a îndreptat țara spre OMS și COVAX. Așadar, SUA revin ca lider. Desigur, nu va fi atât de ușor să se întoarcă la ceea ce fuseseră înaintea lui Trump. Este și unul dintre motivele pentru care se cooperează la nivelul QUAD (SUA, Japonia, India și Australia) pentru a furniza vaccinul, iar QUAD încearcă să pună la dispoziție vaccinul și țărilor ASEAN. Australia ajută la distribuirea serului în Asia de Sud-Est, iar SUA și Japonia asistă financiar India. Sunt sigur că Rusia și China se străduiesc și ele din răsputeri. Așadar, e o competiție bună.
Cunoașteți foarte bine politica internă americană și impactul său asupra politicii externe. Ce va face diferit administrația Biden, comparativ cu cea anterioară, având în vedere că marile dosare sunt aceleași: China, Rusia, Orientul Mijlociu, această nouă cutie a Pandorei – Covid-19?
Actuala administrație beneficiază de existența unui lider care să vină cu gândirea sa. Administrația Trump a făcut o treabă bună, în ceea ce privește contribuția SUA pe plan internațional. Din nefericire, însă, președintele său nu a înțeles ce înseamnă asta. Uneori au existat și mesaje contradictorii, date de echipa sa.
Noua administrație are un lider care înțelege ce ar trebui să facă Statele Unite, pentru că a avut de-a face cu asta în Senatul SUA, ca membru al Comitetului pentru relații externe. Probabil că Joseph Biden este unul dintre puținii experți în politică externă din istoria președinților SUA. Asta e și bine, și rău. În orice caz, are o echipă foarte bună de politică externă și securitate și înțelege cum să prezinte lumii leadership-ul SUA ca pe un model. Însă îi va lua ceva timp, dat fiind faptul că imaginea SUA s-a degradat, în special în unele țări, ţări care pot încerca să conteste hegemonia sau primatul SUA. Un lider american nu ar fi trebuit să trimită un astfel de mesaj, dar, din păcate, administrația Trump a trimis astfel de semnale, în două rânduri. O dată, prin eșecul de a lupta eficient cu Covid. A doua oară, prin faptul că a găsit inutil faptul de a da un mesaj puternic, de cooperare, pentru aliații SUA și, de asemenea, pentru organizații internaționale precum OMS.
În cazul administrației americane, ce ar trebui să înțelegem prin conceptul de diplomație pentru clasa de mijloc?
Cred că diplomația pentru clasa de mijloc este unul dintre elementele administrației Biden. E un termen foarte politic. O administrație care nu se bucură de susținerea oamenilor, nu poate avea o politică externă.
Există americani frustrați, din punct de vedere economic, iar unii dintre ei se regăsesc printre susținătorii domnului Trump. Ei simt că au fost lăsați, cumva, în urmă și nu se bucură de beneficiile globalizării economiei noastre, în timp ce marile companii americane sunt foarte profitabile, bogații devin mai bogați, iar cei ce nu sunt bogați sărăcesc. Aceasta este sursa unei percepții care antagonizează foarte mult în raport cu globalizarea și politicile SUA bazate pe respectul acordat comunității internaționale, fie că e vorba de un aliat, un partener, o organizație internațională.
Administrația Biden încearcă săi îi convingă pe americanii cărora uneori nu le-a plăcut globalizarea cooperării internaționale că aceasta nu este percepția corectă, ci că e vorba de un win-win între poporul american și coaliția internațională.
Cred că, în materie de politică externă, SUA încă încearcă să mențină actuala ordine globală, dar și să facă astfel încât această ordine să nu fie bună doar pentru o mână de bogați, ci pentru popor. Așadar, e vorba de o combinație de politică internă și politică externă. Până acum, experții străini erau înclinați să se concentreze mai mult asupra politicii externe a SUA, ignorând politica lor internă.
Un exemplu: actualul consilier de securitate națională al președintelui Biden, Jake Sullivan. Jake Sullivan a activat la Carnegie Endowment for World Peace, un proiect de diplomație pe Orientul Mijlociu. A fost responsabil atât pentru problemele interne, cât și pentru cele internaționale.
Percepția echipei Biden este aceea că e nevoie de muncă pe ambele paliere. Până la urmă, administrația nu poate supraviețui fără sprijin politic intern, dar ea trebuie să supraviețuiască și în planul comunității internaționale, unde să păstreze conducerea și, de asemenea, să se asigure că regiunea și lumea actuală sunt benefice poporului american.
Secretarul de stat, Blinken, și consilierul pentru securitate națională, Sullivan, s-au întâlnit cu ministrul chinez de externe și cu şeful Biroului de relații externe al Comisiei centrale din China. Discuția a fost precedată de altele două: Antony Blinken și Lloyd Austin cu oficiali din Tokyo și Seul. Respectiv Joe Biden cu lideri din Australia, Japonia și India. Ce indică aceste trei întâlniri?
Un mesaj foarte puternic din partea administrației (americane) către China și potențial către Rusia sau orice altă țară care încearcă să conteste actuala ordine mondială și mai ales odinea cea bazată pe statul de drept și soluționarea pașnică.
China este criticată de SUA și de partenerii săi cu privire la încălcarea drepturilor omului, în special pe propriul teritoriu, în provincia Xinjiang și, de asemenea, pentru presiunea pusă asupra mișcării democratice din Hong Kong.
Japonia și SUA au criticat, ambele, acțiunile Chinei împotriva insulelor Senkaku, de pe teritoriul Japoniei, dar pe care China le revendică. Dacă China sau orice alt țară susține că pretențiile sale teritoriale sunt legitime, atunci să o facă în mod diplomatic sau legal, nu folosind forța sau presiunea.
Și cred că administrația Biden a lucrat pe ideea asta, considerând că este un instrument prin care să aibă alături și alte țări; nu doar pentru a provoca China, ci și pentru a menține idealul comun în lume, norma comună.
Așadar, întâi de toate, Biden a trimis un mesaj prin QUAD, din care mai fac parte India, Japonia, Australia, apoi prin două întâlniri cu Japonia şi Coreea de Sud. În administrația americană de dinaintea lui Trump, când președintele SUA venea în Asia de nord-est, vizita de obicei Japonia, Coreea de Sud și China. Însă de data asta, SUA au arătat în mod clar că discută problemele întâi cu aliații și abia apoi cu țările cu care nu e aliată sau cu cele care pun la încercare statu quo-ul, cum ar fi China sau Rusia.
Seria de întâlniri pe care ați evocat-o a reflectat dorința Statelor Unite de a lucra cu alte națiuni prietene, care gândesc la fel și pot contribui la menținerea ordinii regionale sau mondiale.
Recent, foarte recent de fapt, dl. Biden a trimis și un mesaj puternic la Moscova, direct dlui. Putin. Cum îl putem încadra?
Dl. Trump a fost mai dur cu China, dar nu atât de dur cu Putin. Ca experiență dată de generația căreia îi aparține – Războiul Rece, Uniunea Sovietică – dl. Biden este mai sceptic față de liderii ruși. Este o chestiune de generații. Biden e în zona lui 70 (de ani), Blinken a lui 50, iar Sullivan în zona lui 40. Generația mai tânără tinde să se concentreze asupra mai multor amenințări care vin dinspre China decât generația mai în vârstă, aceasta din urmă păstrând încă o puternică amintire a amenințării Rusiei.
SUA s-au întors pentru a apăra ordinea globală și pentru a ajuta națiunile. Dar, încă odată, SUA nu au revenit pe poziția de super-putere, ca acum 20 sau 30 de ani, iar această administrație este mai clară. Trebuie să lucreze cu cei care gândesc la fel și trebuie să lucreze cu țările aliate.
Aș adăuga și că dl. Biden are memoria politicii de Reset dintre SUA și Rusia, de când era vicepreședintele Americii, iar acest tip de politică nu a funcționat.
Cred că actuala administrație se uită la cum a eșuat administrația Trump, dar cred că se uită și la eșecul lui Obama.
Deci, în mod clar, poziția lui Biden este diferită nu numai de a lui Trump, ci și de a lui Obama. Ați dat un exemplu bun, cel al politicii de resetare, dar nu a fost numai asta. Hillary Clinton a dorit cu adevărat o cooperare din partea Rusiei, în special pe tema dezarmării nucleare și a situației din Siria.
Cu Siria, știm, nu a funcționat. Obama s-a confruntat cu utilizarea de arme chimice de către guvernul sirian, iar administrația Obama și președintele Obama trasaseră o linie roșie: dacă tu folosești substanțe chimice, noi vom folosi forța. Însă Obama nu a procedat astfel și i-a cerut lui Putin să se ocupe. A fost o mare greșeală. Înțeleg că toți cei din actuala administrație Biden care au fost și în administrația Obama consideră că a fost o greșeală uriașă.
Dar să aruncăm o privire asupra a ceea ce a făcut Biden. Am uitat data exactă, dar Biden a ripostat împotriva milițiilor șiite din Siria atunci când au atacat baza militară americană din Irak. În mod clar a fost o ripostă imediat, poate la aproximativ o săptămână după.
Utilizarea forței militare… uneori trebuie să folosească forța militară, dacă este necesar, dar în același timp acest pas este considerat ca ultimul la care să recurgi, după epuizarea diplomației și a instrumentului economic. Este de înțeles că, uneori, o țară, inclusiv SUA, trebuie să folosească forța militară. Dar Obama nu a folosit-o în cazul atacului chimic sirian.
Am văzut până acum o ofensivă chineză de farmec, în Europa, Beijingul încercând să-și folosească tot disponibilul de soft power, dar și o ofensivă hard în regiunea dvs. și în abordarea chineză față de Statele Unite. Unde se intersectează aceste două tactici, în agenda de politică externă a Chinei?
Mi se pare că liderii chinezi nu au reușit să controleze o astfel de combinație, de folosire înțeleaptă a ofensivei de șarm și a puterii hard. Nu sunt expert în politica internă chineză, dar unii specialişti sugerează că, probabil, este foarte dificil pentru președintele Xi Jinping să aibă controlul la nivel de detalii, în chestiunile militare și cele diplomatice.
Și marea problemă este că acum China devine din ce în ce mai puternică și toți oamenii care lucrează în guvern, și chiar și poporul sunt pătrunși de un foarte puternic naționalism și consideră că a venit vremea ca, uneori, să răspundă Vestului sau Japoniei. Privind înapoi, desigur, China a avut o istorie foarte nefericită – semi-colonizarea de către puterea occidentală și o Japonie care a încercat să invadeze China. Este o istorie proastă, iar acum China este foarte puternică; așadar, de ce să nu-și arate puterea? Acum 10 sau 20 de ani, China controla foarte înțelept acest gen de lucruri.
Acum 10 ani, japonezii aveau deja de-a face cu o provocare foarte directă, din partea Chinei, în chestiunea Insulelor Senkaku. Înțeleseserăm că de-acum China devine mai sălbatică în problema respectivă și că trebuie să fim pregătiți. Dar la acea vreme, China nu a provocat și alți vecini, precum India sau Australia sau țările din Asia de Sud-Est. Japonia, în schimb, era pe muchie.
De foarte curând, mai ales după problema Covid-19, China a provocat India, la graniță, iar armata chineză a ucis militari indieni. Sau cazul Mării Chinei de Sud, unde patrule chineze au scufundat ambarcațiuni ale pescarilor vietnamezi. Sau cazul Australiei – ministrul de Externe i-a cerut Chinei transparență în problema Covid, iar China a ripostat cu blocarea exporturilor australiene.
Formatul QUAD a fost promovat la început de premierul japonez Abe, în 2008. La acea vreme, Australia și India nu erau atât de interesate, deoarece aveau o relație foarte fericită cu China și benefică economic. De ce și-au modificat acum poziția? Pentru că nu mai sunt fericite cu China.
Care este evaluarea dvs. în privința modului în care pot evolua parteneriatele strategice cu SUA, cum ar fi cele din Japonia și România?
Ați folosiți termenul de parteneriat strategic. Japonia și România au deja un parteneriat strategic, prin intermediul celui dintre Japonia și UE. Aceasta nu este o alianță care să oblige la apărare. Pur și simplu mergem împreună în probleme externe și de securitate, pentru că, știți, în mod clar, Japonia, UE și România au interese comune: pace și stabilitate în lume.
Trebuie lucrat la securizarea infrastructurii economice și de comerț, iar Japonia și țările membre UE s-au înțeles să facă asta. La fel și în cazul pirateriei, terorismului, crimei organizate, pandemiei și multor altora.
Este ceea ce împărtășim și cu Statele Unite și cu alte națiuni care gândesc la fel.
Obiectivele oricărei țări sunt de a se putea apăra și a-și urmări interesul economic propriu. Iar pe lângă acestea, desigur, sunt cele trei scopuri ultime: supraviețuire, demnitate, prosperitate.
