Această dată comună ar trebui să trezească mai mult decât amintirea. Ar trebui să inspire un profund sentiment de înrudire între două popoare străvechi care au îndurat, ambele, traume existențiale, scrie Dr. Shmuel Lederman, pentru The Jerusalem Post.
<< Această zi de 24 aprilie marchează un moment rar și puternic: pentru prima dată în mulți ani, Ziua Comemorării Holocaustului în Israel coincide cu ziua în care este comemorat la nivel internațional genocidul armean din 1915.
Această suprapunere este mai mult decât simbolică. Ea le oferă evreilor și armenilor o oportunitate profundă de a recunoaște istoria lor comună de suferință, supraviețuire și lunga lor luptă pentru dreptate și recunoaștere.
În Israel, Ziua Comemorării Holocaustului este o zi solemnă de reflecție națională.
Sirenele opresc traficul și străpung liniștea, în onoarea celor șase milioane de evrei uciși în Holocaust — bărbați, femei și copii exterminați de regimul nazist în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Nu este doar o zi de doliu, ci o piatră de temelie a identității israeliene: imperativul de a-și aminti.
La fel, 24 aprilie marchează genocidul armenilor, când, în 1915, Imperiul Otoman a început o campanie de deportări în masă și masacre împotriva populației armene.
Peste un milion de armeni au pierit probabil, iar marea majoritate a supraviețuitorilor au fost exilați din pământurile lor strămoșești. Împreună cu genocidul herero și nama din Namibia, comis de Germania între 1904 și 1907, acesta a fost primul genocid al secolului XX.
Dictatorul german Adolf Hitler, conform unui studiu recent privind dezvoltarea antisemitismului său, probabil avea în minte anihilarea armenilor atunci când lua în considerare posibilitatea exterminării evreilor încă din primii ani ai deceniului 1920. Facțiuni importante din extrema dreaptă germană de la acea vreme considerau genocidul armenilor un model util pentru a gestiona propria „minoritate problematică” a Germaniei – evreii.
„Cine mai vorbește astăzi, până la urmă, despre anihilarea armenilor?”, le-ar fi spus Hitler generalilor săi înainte de invadarea Poloniei, pentru a-i convinge că nu trebuie să arate milă față de polonezi. Iar celebrul roman al lui Franz Werfel despre genocidul armenilor – „Cele patruzeci de zile de pe Musa Dagh” – a servit mai târziu ca sursă de inspirație pentru rebelii din Revolta Ghetoului din Varșovia.
Și totuși, genocidul armenilor rămâne nerecunoscut de către numeroase guverne până în ziua de azi – inclusiv, în mod notabil și rușinos, de către Israel.
Traumă comună și reziliență
Această dată comună ar trebui să trezească mai mult decât amintirea. Ar trebui să inspire un profund sentiment de înrudire între două popoare străvechi care au îndurat, ambele,traume existențiale.
Armenii și evreii nu sunt doar supraviețuitori ai genocidului; ei sunt diaspore reziliente, națiuni mici care și-au construit identități modelate de credință și memorie și care au contribuit semnificativ la cultura, știința și inovația globală.
Istoriile lor, deși distincte, se aseamănă. Ambele popoare au fost victime ale distrugerii imperiale și ale lipsei unui stat propriu. Ambele s-au confruntat cu negarea și ștergerea.
Ambele au învățat lecția dificilă că nu se pot baza întotdeauna pe conștiința lumii.
Și totuși, ambele au ales să construiască, în loc să se retragă — să își amintească fără a se lăsa definite doar de durere.
Relația dintre Israel și Armenia, însă, a fost complicată de geopolitică. Israelul menține legături strânse cu Azerbaidjanul, rivalul Armeniei.
Este un important furnizor de petrol pentru Israel, în timp ce Israelul furnizează armament avansat către Baku — arme care au jucat un rol proeminent în conflictele recente, cel mai tragic în ofensiva militară din 2023 care a dus la strămutarea în masă a 120.000 de armeni din enclava disputată Nagorno-Karabah.
În mod firesc, aceste dinamici au tensionat relațiile. Armenia a recunoscut anul trecut Statul Palestina — o decizie pe care unii din Israel au perceput-o ca ostilă, mai ales în contextul războiului în desfășurare.
Dar a încadra decizia Armeniei ca un gest anti-Israel înseamnă a rata esențialul. Politica externă a Armeniei a subliniat de mult timp sprijinul pentru autodeterminare și dreptul internațional, inclusiv prin recunoașterea similară a Kosovo și Sudanului de Sud. Nu a fost un act de ostilitate, ci unul de principiu.
În mod similar, eșecul Israelului de a recunoaște genocidul armean a dezamăgit de mult timp poporul armean. Pe lângă reticența Israelului de a recunoaște oficial alte genociduri, din convingerea greșită că acest lucru ar relativiza cumva Holocaustul, ezitarea se bazează și pe considerente strategice.
Influența Turciei și importanța strategică a Azerbaidjanului au determinat guvernele israeliene succesive să acorde prioritate intereselor politice și economice în detrimentul clarității morale.
Însă astăzi, acest calcul începe să se schimbe. Turcia, sub conducerea președintelui Recep Tayyip Erdogan, a devenit un actor tot mai ostil, oferind un sprijin constant pentru Hamas. Între timp, regimul din Azerbaidjan alunecă tot mai adânc într-un autoritarism extrem, cu alegeri lipsite de credibilitate și persecuții continue împotriva jurnaliștilor și vocilor opoziției.
În acest context, o prietenie reînnoită între evrei și armeni nu ar fi doar moral corectă — ci și strategic înțeleaptă. Armenia se orientează tot mai mult către Occident, întărind legăturile cu SUA și Uniunea Europeană și căutând noi parteneriate în domeniile tehnologiei, apărării și educației.
Israelul este într-o poziție unică pentru a sprijini tranziția Armeniei și pentru a aprofunda cooperarea bilaterală.
Deschiderea unei ambasade la Erevan și recunoașterea genocidului ar fi pași în această direcție — nu ca reproșuri la adresa altora, ci ca o recunoaștere a eșecurilor din trecut în a recunoaște o mare nedreptate comisă împotriva armenilor și în a sprijini Armenia, în loc de a contribui la victimizarea ei.
Ideea nu este ca Israelul să facă o declarație politică grandioasă de dragul imaginii. Ci este vorba despre a valorifica acest moment de convergență istorică ca o invitație: pentru ca evreii și armenii să se apropie, să recunoască profunzimea asemănărilor dintre poveștile lor și să colaboreze pentru un viitor întemeiat pe memorie, solidaritate și respect reciproc.
Cartierul Armenesc din Orașul Vechi al Ierusalimului, unul dintre cele patru cartiere istorice, rămâne o mărturie vie a acestei relații. Armenii au avut o prezență continuă în oraș încă din secolul al IV-lea. Cărturarii armeni s-au numărat printre primii care au tipărit cărți la Ierusalim, iar preoții armeni au fost multă vreme păstrători tăcuți ai locurilor sfinte ale orașului.
Astăzi, în timp ce ambele națiuni se confruntă cu istorii dificile și viitor incert, aceste fire de legătură pot forma țesătura a ceva durabil.
Există deja o fundație în creștere. Comunitățile din diaspora israeliană, evreiască și armeană colaborează în domenii variate, de la medicină la media.
În urma invaziei ruse din Ucraina, noi comunități evreiești se formează în Armenia, unde evrei ucraineni și ruși au găsit refugiu. Admirația reciprocă, respectul și colaborarea există sub suprafață — au doar nevoie să fie acceptate și cultivate.
În această zi de comemorare solemnă, când evreii aprind lumânări pentru victimele de la Auschwitz, iar armenii depun flori la memorialul Tsitsernakaberd din Erevan, să privească ambele popoare nu doar spre trecut, ci și unul către celălalt.
Să recunoască nu doar propria suferință, ci și durerea pe care o văd în celălalt. Iar această recunoaștere să devină temelia a ceva de durată — o prietenie modelată nu de conveniență, ci de conștiință.
Într-o lume din ce în ce mai definită de diplomația tranzacțională, evreii și armenii pot oferi un model mai bun. Ziua de 24 aprilie reprezintă o ocazie nu doar de a jeli, ci de a-și aminti împreună, de a se vindeca împreună și de a construi împreună.
* Dr. Shmuel Lederman este specializat în studii despre genocid și teorie politică. El predă în cadrul Departamentului de Istorie, Filosofie și Studii Iudaice la Universitatea Deschisă din Israel. >>
