- O analiză The Economist
Uniunea Europeană și Mercosur, un bloc de țări din America de Sud, au început negocierea acordului lor comercial în secolul trecut, în 1999, când la Casa Albă era Bill Clinton, la Kremlin se zbătea Boris Elțin, iar China încă nu făcea parte din Organizația Mondială a Comerțului. UE își prezenta mândră viitoarea sa monedă, euro. Globalizarea oferea perspective tentante: o lume mai conectată, în care țările vor face mai mult schimb comercial și se vor înțelege mai bine. Tot înainte, spre secolul XXI!
Faptul că cele două blocuri sunt pe cale să semneze acel acord săptămâna aceasta, după mai bine de 25 de ani de negocieri, evidențiază cât de mult s‑au schimbat lucrurile. America se retrage din globalizare, ridicând tarife și amenințând să ia Groenlanda de la Danemarca, un aliat NATO, după ce a trimis trupe în Venezuela pentru a-i răpi liderul. Concurența chineză amenință afacerile atât din America Latină, cât și din Europa, iar țările sunt tot mai preocupate să garanteze aprovizionări sigure cu materii prime critice, de care America Latină are din plin. În anticiparea unor astfel de provocări, UE și Mercosur și‑au încheiat negocierile la scurt timp după ce Donald Trump a câștigat alegerile prezidențiale din SUA în 2024, deși aprobarea acordului de către Europa a durat încă un an. La 17 ianuarie, cele două părți îl vor semna oficial la o ceremonie în Paraguay.
Întârzierea de un sfert de secol acumulată în negocieri se datorează lobby‑urilor protecționiste de pe ambele părți ale Atlanticului, în special fermierilor europeni, care se tem de o avalanșă de carne de vită și zahăr ieftine. Unii au numit acordul „vaci pentru mașini”, sugerând că câștigătorii ar fi fermierii din America Latină și industria europeană. În mod previzibil, Franța a condus opoziția: a rămas fermă până în ultima clipă, pe 9 ianuarie, când s‑a alăturat Poloniei și câtorva state membre mai mici ale UE în votul intern împotriva acordului. Germania și alte puteri exportatoare din Europa de Nord au fost mult mai entuziaste, la fel ca Spania, țară care are legături puternice în America Latină.
Acordul a obținut sprijinul unei majorități calificate de state UE, ponderată după populație, după ce o creștere a subvențiilor pentru fermieri a convins Italia să își schimbe poziția. El deschide piețele pentru patru membrii vechi ai Mercosur: Brazilia, Argentina, Paraguay și Uruguay. Venezuela a fost suspendată din bloc și, prin urmare, nu este inclusă. Bolivia, cel mai nou membru, ar putea adera la acordul comercial în anii următori.
Din punct de vedere economic, agricultura reprezintă o parte mică din acord. Exporturile de vin din UE către statele Mercosur, în valoare de 240 de milioane de euro, reprezintă doar o fracțiune infimă (0,0013%) din PIB‑ul UE. Iar europenii vor continua să plătească prețuri ridicate pentru fripturile argentiniene: reducerea tarifelor de la 40–45% la 7,5% se va aplica doar pentru 99.000 de tone de carne de vită, aproximativ jumătate din cantitatea pe care UE o importă în prezent din acea regiune și echivalentul a circa 1,5% din producția de vită din UE, care este un exportator net de carne. Limite similare se aplică și altor produse. În mod tradițional, lobby‑ul agricol a fost „cumpărat” cu 45 de miliarde de euro în subvenții pe care le poate accesa înainte din următorul buget al UE. De asemenea, au fost adăugate măsuri de siguranță pentru a asigura că produsele alimentare provenite din Mercosur respectă standarde similare cu cele europene și că nu vor influența prea mult prețurile anumitor produse agricole sensibile.
Rațiunile economice reale rezidă în comerțul industrial și de servicii. Acordul creează un bloc de liber schimb cu peste 700 de milioane de oameni. Europenii estimează că până în 2040, eliminarea tarifelor pentru aproximativ 90% din bunuri, de ambele părți, și simplificarea comerțului cu servicii vor crește exporturile UE cu 49 de miliarde de euro și pe cele ale Mercosur cu 9 miliarde. Aceste cifre rămân totuși modeste în raport cu economia generală: exporturile anuale actuale ale UE către Mercosur, în principal utilaje, produse chimice și mașini, se ridică la 57 de miliarde de euro, adică doar 0,47% din PIB. În contrast, exporturile UE către regiunea Indo-Pacific valorează aproximativ 400 de miliarde de euro. Totuși, noile oportunități contează pentru industriile europene, care se confruntă cu protecționismul american și concurența chineză. Ele ajută industriile europene să își mențină scala de producție în timp ce pierd cote de piață în alte regiuni. „Bruxelles-ul prioritizează reducerea tarifelor în sectoarele cu tarife ridicate, cum ar fi Mercosur și India”, spune Iana Dreyer de la Borderlex, o publicație specializată în comerț.
Acordul reprezintă un eveniment major în ceea ce se numește „geoeconomie”, adică interacțiunea dintre geopolitică și economie. Este cel mai important element al unui efort mai larg de consolidare a legăturilor cu America Latină și de diversificare a comerțului și lanțurilor de aprovizionare europene. În ceea ce privește țările care nu fac parte din Mercosur, UE are deja acorduri cu Peru, Columbia, Ecuador și Chile. A finalizat negocierile pentru actualizarea acordului cu Mexic, care așteaptă acum aprobarea. Astfel de legături ajută la dezvoltarea industriilor din America Latină, pe care UE se poate baza dacă ar fi întrerupte alte surse, cum ar fi extracția și rafinarea materiilor prime critice.
Ignorarea Mercosur la insistențele fermierilor interni ar fi fost un autogol pentru Europa. „Neîncheierea acordului de liber schimb UE-Mercosur ar fi putut împinge economiile din America Latină mai aproape de sfera Beijingului”, spune Agathe Demarais de la European Council on Foreign Relations, un think-tank. UE și America Latină urmăresc un „transatlanticism post-american”, cum îl numește Alexander Clarkson de la King’s College London. Lumea plată din 1999 a fost înlocuită de politica de putere regională. UE intră în acest joc după regulile ei.
