Arheologia biblică, chemată să ajute la găsirea cadavrelor lăsate în urmă de Hamas / „Vrem să terminăm, apoi va fi timp de mers la psiholog”

Trupuri reduse la cenușă. Familii întregi distruse. Membre dezmembrate amestecate. Un foto-reportaj The Economist, semnat de Wendell Steavenson, despre ce a lăsat în urmă masacrul comis de Hamas la 7 octombrie, în Israel.

<< La două săptămâni după invazia Hamas în Israel, Moshe Ajami, director adjunct al Autorității pentru Antichități din Israel, a fost contactat de Forțele de Apărare ale Israelului (IDF), care îi cereau ajutorul. Ajami și-a clădit o carieră dezgropând cu meticulozitate straturi de arheologie biblică. Acum, experțiza sa în identificarea resturilor carbonizate și dezintegrate era necesară pentru a găsi cadavre în casele distruse de foc din kibbutzurile pe care Hamas le-a cucerit la 7 octombrie.

Ajami a adunat aproximativ 12 arheologi și s-au pus imediat la treabă. Ei s-au alăturat mai multor echipe cu oameni din diverse domenii: ingineri, geniști, unități de salvare și recuperare din armată, investigatori de poliție, autorități municipale, rabinat militar și civil, și voluntari din Zaka, o organizație care ajută serviciile de urgență după atacuri teroriste și se asigură că cei decedați au parte de o înmormântare religioasă.

În grădina unei case distruse din Be’eri, un kibbutz în care au murit peste 100 de oameni, un grup de arheologi ai lui Ajami, purtând mănuși chirurgicale albastre, s-a aplecat asupra unui alt ciur pentru a separa oasele de cenușă. „Cenușa este delicată”, spune Ajami. „Poți vedea oasele în ea – ca la o săpătură arheologică. Asta e partea ușoară. Greu este atunci când ajutăm în casele care nu au ars”.

Scalpuri de femei și bălți de sânge în camera copiilor

Ajami este daltonist și obișnuia să perceapă lumea „diferit”. Poate, a presupus el, așa reușește să observe contururile oaselor printre grămezile de material ars pe care alte echipe de salvare le-au trecut cu vederea. El a spus că poate distinge nuanțe de culoare în cenușă. Pregătirea de arheolog a lui Ajami înseamnă că știe cum să facă diferența între textura micilor bucăți de os ars – „ca un burete cu multe găuri mici” – și cenușă. Uneori, el și echipa sa trebuie să poarte măști pentru a se proteja de azbestul sub formă de pudră folosit ca izolație în acoperișurile mai vechi. Aceasta este, crede el, prima dată când arheologii au fost mobilizați să sape rămășițe umane după un masacru. „Și sper că este ultima”.

M-am întâlnit cu Ajami într-o cafenea de pe drumul dintre Be’eri și casa sa din centrul Israelului. Era trecut de ora șapte seara. Lucrase zi-lumină timp de peste o săptămână și era epuizat. Purta un tricou transpirat și blugi murdari și avea o tăietură deasupra unui ochi, unde ceva îi căzuse într-una dintre casele ruinate. Mi-a spus că văzuse lucruri teribile, inclusiv două scalpuri de femei și bălți de sânge în camerele copiilor. Aproape mai greu de suportat erau resturile vieții obișnuite întrerupte – precum jahnun, un desert yemenit pe care oamenilor le place să-l mănânce în dimineața de Shabbat, ars într-un cuptor. „Este șocant să vezi viața și moartea împreună”, spune el. „Lucrăm ca niște mașinării, ca niște roboți, nu ne oprim”. „Nu ne mai pasă. Zboară rachete de peste tot în fiecare zi. Vrem să terminăm”. Face o pauză și zâmbește ușor: „iar apoi va fi timp de mers la psiholog”.

După ce Ajami a început să lucreze, curând s-a răspândit vestea că echipa sa descoperea oase în cenușa pe care alții o trecuseră cu vederea (Ajami mi-a spus că acum a găsit 35 de cadavre arse atât de mult încât fuseseră trecute cu vederea în cenușă). A dat scroll pe telefonul său pentru a-mi arăta zecile de mesaje de la membrii familiilor care încă îi căutau pe cei dragi.

Un bărbat numit Eyal l-a contactat pentru a-l ajuta să găsească trupul tatălui său vitreg, Meni Godard. Meni și soția sa, Ayelet, ambii în vârstă de 70 de ani, fuseseră stâlpi ai kibbutzului Be’eri. Meni supraveghea piscina comunității de mulți ani; Ayelet organizase recent o comemorare pentru aniversarea a 50 de ani de la Războiul de Yom Kippur. Aveau patru copii, toți trăind în kibbutz (au reușit să supraviețuiască atacurilor). În jurul orei 10.00 dimineața, sâmbătă, 7 octombrie, Ayelet a trimis un mesaj pe grup de WhatsApp spunând că Meni a fost împușcat și a murit în brațele ei, dar că ea reușise să scape. În ultimul semnde viață dat, spunea că se ascundea în tufișurile în apropiere și putea auzi teroriștii în jur. Trupul ei a fost identificat mai târziu, dar casa familiei fusese mistuită de flăcări și nimeni nu putea găsi trupul lui Meni. Eyal i-a spus că este sigur că acesta se află înăuntru. Ajami a fost de acord să ajute. S-a întâlnit cu Eyal și cu unul dintre fiii lui Godard în Be’eri și le-a spus să aștepte afară, în timp ce el verifica înăuntru.

Încă se găsesc cadavre. Sub case, în poduri, în tufișuri și păduri, acolo unde oamenii au căutat adăpost de atacatorii înarmați. În nisipurile zonei neutre dintre livezile kibbutzurilor și granița cu Gaza. Prinse în gardurile sfâșiate prin care luptătorii Hamas au pătruns. Nici acum nimeni nu știe cu exactitate câte persoane au fost ucise în timpul atacurilor. Estimarea oficială se situează în jur de 1.400. Peste o sută de persoane sunt înregistrate ca dispărute, fără a le include și pe cele aproximativ 240 de persoane confirmate ca fiind luate ostatice. Oficialii spun că sute de părți de corp așteaptă încă identificarea.

„Lucrăm ca niște mașinării, ca niște roboți, nu ne oprim”

La sfârșitul lunii octombrie, încă mai căutau în Be’eri, unde luptătorii Hamas au făcut prăpăd timp de peste șase ore, pătrunzând cu forța în case pentru a ucide familii întregi. M-am alăturat unei excursii organizate de IDF în kibbutzul Be’eri. Turul a fost condus de Or Yelin, un locuitor din Be’eri, care ne-a arătat împrejurimile cu o pușcă M16 agățată pe spate. El și familia sa au supraviețuit atacurilor „printr-un miracol”. Într-o casă distrusă, am văzut o cameră de copil cu o saltea în sânge și găuri de gloanțe în tencuială. Pe pereți erau urme de degete în funinginea acumulată. În afara casei, era hrană pentru pisici într-un castron de lângă ușa din spate. Pantofii erau ordonați pe rafturi, printre cioburi de sticlă.

„Aici este casa în care o fetiță de 12 ani a trebuit să aplice un garou pe piciorul tatălui ei după ce mama și fratele ei fuseseră uciși”, a spus Yelin, mergând pe una dintre aleile de beton frumos încadrate de lavandă și cimbru. „Aici este casa verișoarei mele. Ea și-a protejat copiii ca o leoaică după ce i-au ucis soțul”.

M-am îndepărtat de centrul kibbutzului. După colț, doi rezerviști ai IDF staționați acolo – unul inginer, celălalt profesor de istorie – ne-au spus că o mamă și un copil fuseseră găsiți arși împreună.

Nimeni nu putea distinge un model în atrocități. „Este destul de aleatoriu”, a spus profesorul de istorie. „Au făcut lucruri diferite în diferite case”. Armele trăgeau cu zgomot, în timp ce Gaza era bombardată în fundal. Deasupra noastră, o dronă zumzăie pe cerul fierbinte, albastru și nesfârșit.

De la început s-a luat decizia ca toate cadavrele să fie transportate la baza Shura a IDF, din afara Tel Avivului, care găzduiește și rabinatul militar. De la începutul operațiunii criminalistice, a existat o suprapunere inconfortabilă a autorităților militare și civile. Au fost uciși atât militari, cât și civili. Cadavrele erau aduse de către diferite echipe, chiar și de rude care îi căutau pe cei dragi.

Un voluntar de la Shura mi-a spus că în prima zi teribilă a venit un camion cu 80 de cadavre, apoi imediat un altul cu 200, și apoi încă unul. La Shura, specialiști militari în criminalistică, polițiști și civili au lucrat alături unii de alții. Voluntari de la Zaka și o unitate feminină din cadrul IDF, dedicată îngrijirii cadavrelor femeilor soldat, au descărcat sacii pentru cadavre și i-au deschis. În cele din urmă, câteva sute de cadavre prea arse sau descompuse pentru a fi identificate ușor au fost transferate la Institutul de Medicină Legală Abu Kabir, singurul laborator de medicină legală civilă din Israel, pentru scanări CT și analize ADN.

Numărul copleșitor de victime a făcut ca operațiunea să fie dezorganizată de la început. Baruck Niddam, directorul departamentului internațional al organizației Zaka, mi-a spus că „dezordinea, haosul acestui eveniment sunt nebunești”. De atunci, numărul mare de departamente și agenții implicate în recuperarea cadavrelor, identificarea lor, investigarea și documentarea locurilor de comitere a crimelor nu au făcut decât să contribuie la confuzie.

„De obicei, când merg la un loc unde au fost ucise persoane, îi cunosc pe oamenii de acolo”, mi-a spus Niddam. „Lucrez regulat cu investigatori de poliție. Dar în aceste zile, nu îi cunosc pe toți”. Sunt oficiali din administrațiile locale, din rabinatul militar și din mai multe unități ale armatei. „Încercăm să organizăm totul, dar este un haos. Nu am mai avut de-a face cu un eveniment de această amploare și fiecare organizație își face treaba în felul său”.

Un oficial medical de rang înalt, care nu a dorit să fie identificat, mi-a spus că o parte din problemă a fost reprezentată de faptul că, după haosul primelor zile, erorile nu au fost corectate suficient. „Nu știm, nici acum (la trei săptămâni după atacuri), câte persoane au fost ucise. Nu știu câte cadavre au fost numărate. Îmi pare rău pentru dezordinea de aici. Îmi pare rău și mă simt rușinat”. Autoritățile israeliene, conștiente că familiile persoanelor dispărute erau disperate să afle vești, și având în vedere imperativul religios de a înmormânta trupurile cât mai curând posibil după deces, par să fi prioritizat identificarea în detrimentul analizării crimelor comise.

Până în prezent, autoritățile israeliene nu au publicat o defalcare a cifrelor referitoare la victimile conflictului. Nu știm câți israelieni, muncitori din Gaza și thailandezi, beduini arabi și luptători Hamas au fost uciși sau răniți; câți erau soldați sau civili; și care erau vârsta și sexul lor. Datele referitoare la natura rănilor – dacă oamenii au fost torturați sau violați sau dacă trupurile lor au fost mutilate – nu sunt încă disponibile. În unele cazuri, oficialul medical mi-a spus că s-ar fi putut pierde oportunitatea de a colecta aceste informații. Fotografiile cadavrelor, a spus el, au fost inițial realizate cu scopul identificării, nu pentru colectarea de probe.

Până în prezent, cele mai șocante detalii care au ieșit la iveală au fost anecdotice, relatate jurnaliștilor de către cei care au lucrat la recuperarea și identificarea cadavrelor. Acest lucru a dus la dezbateri macabre – dacă au fost decapitați bebeluși și, în caz afirmativ, în ce număr. Lucrătorii de la morgă au confirmat că au văzut bebeluși ale căror capete lipseau. Medicii și voluntarii de la Shura și Abu Kabir au vorbit, de asemenea, despre trupuri de femei cu chiloții însângerați și bazinuri fracturate; trupuri cu grenade capcană; trupuri arse și fuzionate; trupuri legate la mâini și picioare; trupuri cu răni de glonț de contact, unde pulberea de pușcă este tatuată în jurul orificiului de intrare a glonțului, indicând că țeava armei a fost apăsată în piele când s-a apăsat pe tragaci.

Dr. Chen Kugel, șeful Institutului Abu Kabir, mi-a spus că a văzut trupuri arse, fără cap, de bebeluși, deși nu putea spune cu certitudine dacă fuseseră decapitați. Uneori este mai ușor de spus. „Ieri am văzut o persoană decapitată, o fetiță, poate de opt sau zece ani”, mi-a spus el. „Trupul era descompus. Au găsit-o recent. Cred că a murit de la o rană de glonț și apoi i-au tăiat capul”.

Există un potențial mare de confuzie. Kugel spune că situația este foarte diferită de cea a unui accident de avion, când știi câte persoane se aflau la bord. În acest caz, tabloul este neclar. Experții nu știu dacă cei dispăruți sunt ostatici în Gaza sau morți, trupurile lor încă nu au fost identificate sau recuperate. În unele cazuri, întregi familii au fost distruse, astfel încât este dificilă compilarea de informații comparative – dosare medicale și dentare, profiluri ADN – cu care rămășițele să poată fi potrivite. În zonă erau mulți muncitori străini, unii dintre ei neînregistrați. Kugel afirmă că nu au reușit să identifice 50 de muncitori agricoli.

Uneori, Kugel și colegii săi primesc saci pentru cadavre care conțin cenușă și oase amestecate de la mai multe corpuri; uneori părți dintr-un corp sunt împărțite între mai mulți saci. Părțile de corp ale teroriștilor sunt amestecate cu cele ale victimelor lor. Recent, susține el, au reidentificat mai multe cadavre ca aparținând unor israelieni, care anterior fuseseră considerate ca aparținând luptătorilor Hamas, și viceversa.

Și încă mai descoperă cadavre.

Ajami și șase membri ai echipei sale au intrat în casa lui Meni Godard. „A fost oribil, arsă complet, casa fusese lovită de mai multe rachete”, a spus el. A inspectat camerele arse, pline de cenușă. „În zece minute”, mi-a spus, „am găsit șase cadavre”. Pe terasa închisă, a văzut cadavrele a cinci teroriști – identificabile, spunea el, datorită puștilor lor AK-47 topite. Covorul din sufragerie a fost relativ neafectat de foc. Pe el se vedea o pată de sânge pe care, printre rămășițele carbonizate, a distins conturul de cenușă al unui bărbat. „Unul dintre ai noștri”, crezuse el.

El nu voia ca rudele lui Godard să vadă scena. „Vorbim despre dinți și oase. Am găsit un deget. Le-am spus: „Pot vedea ceva, dar vă rog să nu intrați. Lăsați-mă să-mi fac treaba”.

A urmat procedura obișnuită, împărțind camera într-o rețea pentru a evita amestecarea cadavrelor. Apoi a pus cenușa, zgura și oasele din fiecare pătrat în saci. Echipa sa a cernut conținutul, a ales cu grijă fragmentele de os și le-a plasat în saci de plastic sigilați în cutii de plastic. Au luat mostre de sânge de pe covor, pentru analiza ADN.

Câteva zile mai târziu, când Ajami lucra din nou la Be’eri, un ofițer din rabinatul militar i-a spus că corpul pe care îl găsise pe covorul plin de sânge fusese identificat ca fiind al lui Meni Godard. „Am fost atât de fericiți”, a spus Ajami. „Este o chestiune tristă, desigur, dar este bine pentru familia lui”.

Meni și Ayelet Godard au fost înmormântați în cimitirul kibbutzului Palmachim, care se afla deasupra Mării Mediterane, la sud de Tel Aviv. Peste 100 de oameni îndoliați s-au adunat pentru a-și aduce omagiile. Unii dintre ei erau îmbrăcați în uniforme militare, cu puști pe umăr; doi bărbați, în mod clar supraviețuitori ai atacurilor recente, erau în scaune cu rotile și acoperiți cu bandaje proaspete. Unuia dintre ei îi lipsea un picior. Pe plaja de mai jos, se vedea un pescar printre pietre, iar niște oameni își aruncau mingea unul altuia. Lopețile scoteau un sunet aspru în pământ, valurile se auzeau discret, un elicopter zbura în depărtare, iar mulțimea a început să cânte cântece de kibbutz, în șoaptă. Liniștea a fost întreruptă de un zgomot puternic. Era greu de spus dacă fusese boom-ul sonic al unui avion de vânătoare, artileria navală sau interceptoarele sistemului de apărare antirachetă al Israelului. La mai puțin de 50 de kilometri distanță, războiul din Gaza continua. >>

Idioții utili ai jihadismului global

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here