Erodarea PSD în beneficiul AUR a fost în primul rând opera PSD, iar opera asta a început de multă, foarte multă vreme.
Faze au fost o grămadă, însă cea finală a debutat acum puțin peste un deceniu, cu un viraj ultra-naționalist, din rațiuni ultra-oportuniste, în contextul alegerilor europene din 2014 (am mai explicat acum un an AICI).
“Mândri că suntem români” a fost atunci sloganul de defilare al acestui partid născut din cenușa PCR, deși, hidos paradox, începând chiar din 1990, tocmai FDSN/PDSR/PSD a fost partidul care îi împinsese pe numeroși români să apuce, de foame sau din principiu, drumul străinătății – prin mineriade, hărțuirea opoziției, corupție endemică, politizare sufocantă a fiecărui domeniu de activitate, orientare cu mari reticențe spre Occident, ceea ce s-a tradus printr-un prelungit marasm economic. După 2014, pompa naționalistă și așa-zis suveranistă nu a făcut decât să lucreze tot mai cu spor.
Pentru pesediști, lucrurile au derapat însă odată ce, pe plan intern, PSD a asistat nașterea și copilăria AUR chiar până la maturizare, iar pe plan extern, populismul suveranist (asistat masiv de Rusia) a cunoscut o fantastică escaladare.
Dar pentru a decripta mai corect prezentul, e necesar să ne reamintim judicios trecutul, mai ales perioada 1990-2014.
După Revoluție, România s-a dezvoltat economic și s-a emancipat social-politic mult mai lent decât alte state ex-comuniste din pluton, însă nu doar din cauza distrugerilor lăsate în urmă de dictatura roșie (mai profunde la noi decât la alții), ci și din cauza distrugerilor nou-produse de aceasta după decembrie 1989, prin reîncarnarea sa ca FDSN/PDSR/PSD (reîncarnare, cu mici excepții, fără echivalent față de experiența altor țări din pluton).
Mai mult, în anii ’90, partidul fondat de întâiul comunist post-decembrist al țării, Ion Iliescu, a fost și ancora care a menținut ani buni în relevanță și aproape de culoarele puterii o sumă de alte grupări fondate de alți vechi tovarăși comuniști – PRM, PUNR, PSM.
În democrația controlată a lui Iliescu-Năstase, din primele două decenii post-Ceaușescu, formațiuni precum cele trei de mai sus au asigurat diversitatea de “opinii”, au ciomăgit opoziția politică și civică pro-occidentale, au susținut guvernarea roșie, au animat disciplinat nefrecventabilul, dar atât de politic necesarul culoar extremist.
O grămadă dintre temele cu care AUR are azi succes, mușcând din succesul de până mai ieri al PSD, s-au regăsit, la literă, în oferta politico-electorală și de societate a FDSN/PDSR/PSD coroborat cu PRM, PSM, PUNR: anti-occidentalism, ură față de străini, xenofobie, șovinism, antisemitism, apropierea de Rusia, relația vinovată cu elemente pătate din conducerea niciodată reformată a Bisericii Ortodoxe Române.
De altfel, și ca sumă a procentelor din sondajele actuale, și ca sinteză politico-ideatică, echivalența este aproape perfectă între PSD-AUR, de azi, respectiv PDSR-PSM-PRM-PUNR, de acum două-trei decenii. Cu, desigur, notabila mutație că azi colosul pedeseristo-pesedist de ieri este ruda săracă.
Chiar și fenomenul Călin Georgescu are o obârșie deloc străină de pepiniera de cadre a foștilor comuniști reșapați în social-democrați, respectiv în extremiști de rit nou.
De aceea, nu este deloc surprinzătoare decizia recentă a PSD de a recurge la un soi de “cancel culture” cu termenul “progresist”, în statutul partidului, și de a-l înlocui cu formula “atașat valorilor democratice, naționale, religioase, tradiționale și culturale ale poporului român”.
Progresist, PSD nu a fost nicicând. Iar AUR-izarea statutului PSD e dictată nu doar de esența sa istorică, ci mai ales de panica produsă de pierderea de teren în fața AUR și de un oportunism “principial” legat de tendințele vizibile pe plan extern.
Acum, când “valorile tradiționale” (de largă respirație și inspirație putinistă) infectează Europa, e de bon ton noua etichetă plasată în vechiul statut. Din contră, odinioară, în anii și deceniile din urmă, când PDSR/PSD era obsedat să scape de fantoma PCR și să devină frecventabil în Europa (via Internaționala Socialistă), “progresismul” fusese vitala carte de vizită.
În plus, strategia de repoziționare (ACUM, iar nu peste câteva luni) a PSD pare a avea destule de-a face și cu un eveniment bisericesc major: sfințirea, la final de octombrie, a Catedralei Naționale, fostă a Mântuirii Neamului.
Va fi un moment de PR fecund din toate punctele de vedere, pe care spiritele evlavioase din PSD au considerat că nu e omenește posibil să-l lase neexploatat… în buna tradiție a partidului, de parazitare a imaginii BOR și de conectare intimă la influența electorală a Bisericii Ortodoxe Române. Vorba aia, de astea până și ateul declarat, Ion Iliescu, a profitat la vremea lui.
Oricum, Biserica Ortodoxă e binecunoscută pentru “flexibilitatea” să moral-politică – lucru valabil pentru cea din Uniunea Sovietică a lui Stalin și a urmașilor lui, inclusiv Putin, ca și pentru cea din România lui Dej, a lui Ceaușescu, a lui Iliescu.
PSD a fost un soi de AUR cu decenii înainte de inventarea AUR și se AUR-izează suplimentar acum căci a ajuns neverosimil de mic comparativ cu AUR.
Cel mai probabil, departe de a avea un succes politic garantat prin această manevră, PSD mai degrabă își va continua opera începută încă de la înființare: o erodare și mai severă a democrației, o încetinire și mai problematică a emancipării societății, o lezare mai inoportună ca oricând a orientării strategice a țării.
